Aproape un sfert dintre cătunele întregii ţări (adică satele cu mai puţin de 50 de locuitori) sunt concentrate în cele două judeţe bănăţene - dintre acestea, 20 aflându-se doar în judeţul Timiş. La ultimul recensământ, cătunele timişene abia dacă adunau, împreună, cât de-un sat mai răsărit: 337 de locuitori, în condiţiile în care şapte aşezări nu mai figurau, conform statisticilor oficiale, cu nici un suflet de om. Este adevărat, între statistică şi realitatea de pe teren sunt oarecari diferenţe, în cei aproape şapte ani scurşi de la ultima numărătoare a populaţiei, lucrurile schimbându-se sensibil, chiar de la sezon la sezon. Care e, astăzi, viaţa în cătunele timişene? Ce rost au ori încearcă ele să-şi construiască, la depărtare de cel mult două ore de mers cu maşina de municipiul care se străduieşte să devină metropola vestului românesc? Sunt întrebări la care nu se pot formula răspunsuri unice şi, cu atât mai puţin, definitive.

Mai multe veacuri de existenţă decât locuitori

Cele mai multe asemenea aşezări îşi numără vârsta cu secolele. Naidăşul, spre exemplu, cătunul ascuns în pădurile de la nord de Recaş, ca şi Dobreştiul din vecinătatea nordică a Lugojului, datează, zic documentele, din veacul al XVIII-lea, dar au precedente mai vechi cu două-trei sute de ani: aşezări venerabile în comparaţie cu Pini, pâlc de case roit din vatra Satului Mic pe la 1902, cu Sălciua Nouă, întemeiată în 1925, ori cu Rudicica, sătucul-stradă din coasta Timişoarei, apărut abia în 1956 - însă foarte tinere, dacă le raportăm la sate precum Checheş, Lăpuşnic, Vizma, contemporane cu Iancu de Hunedoara, ori, încă şi mai şi, cu Hodoşul Brestovăţului, reîntemeiate prin 1256, după ce amintirea năvălirii tătare va fi fost uitată. Dacă, astăzi, numără chiar şi de zece ori mai puţini locuitori decât anii pe care-i poartă în spate, cătunele timişene adăpostesc veritabile comori istorice, unele (precum movilele de la Vizma ori tumulii din Cireşu Mic, cătun absorbit, deja, în centrul comunal Criciova) datând din preistorie. În vatra mai sus pomenitului sat Hodoş, dar şi la Lăpuşnic şi Naidăş, au fost descoperite vestigii de locuire daco-romană, la Checheş există un cimitir medieval, iar biserici de lemn marcând intrarea acestor locuri în epoca modernă pot fi întâlnite la Bulza, Topla şi Dobreşti. De obicei vitregă, memoria documentelor reţine date preţioase din îndelungata vieţuire a acestor comunităţi. Iată, de pildă, se ştie despre Vizma (Wysnya, cum o consemnează actele vremii) că, pe la 1447, era închinată cetăţii Şoimoş. Topla, la rândul ei, era, pe la 1514, proprietatea lui George de Brandeburg, iar aşezarea pe care o cunoaştem în prezent sub numele de Altringen s-a numit vreme de cel puţin trei veacuri, Recaşu Mic - actualul nume datează abia din 1771, când generalul austriac Johann Altringen a condus, în calitate de guvernator al Banatului, operaţiunea de colonizare a şvabilor în această, pe atunci, proaspătă provincie imperială. Povestea Naidăşului e şi mai interesantă: menţionată în diplome maghiare din 1247 şi 1256 ca posesiune a Cenadului (străvechea Morisena, cetatea de scaun a legendarului duce Glad), aşezarea este recunoscută, pe la 1379, de către Capitlul din Arad, ca proprietate a căpitanului valah Ioan, fiul lui Nicolae; în veacul următor, satul se... clonează, trei localităţi învecinate şi purtând acelaşi nume fiind arondate Castelului de Sărad. Să mai evocăm, pentru a ilustra că unele din aceste cătune au cunoscut şi gloria preindustrială, faptul că satul Luncanii de Jos şi-a început existenţa, puţin după domnia lui Mihai Viteazu, ca centru metalurgic şi carieră de marmură - pentru ca, pe la jumătatea secolului XIX, pe valea pârâului Topla, care-l străbate, să fie amenajate chiar şi băi termale.

Starea actuală a cătunelor timişene este, aproape fără excepţie, efectul bulversărilor dramatice petrecute pe aceste meleaguri în anii ce au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial: au contat, deopotrivă, în decizia localnicilor de a-şi părăsi vatra natală, atracţia vieţii la oraş şi a muncii mai lesnicioase din fabrici, dar şi constrângerile la care i-a supus regimul comunist, dornic să controleze şi cel mai mărunt aspect al vieţii fiecăruia. Experienţa exodului nu era, însă, o noutate în istoria acestor aşezări: că s-au dispersat în faţa năvălirilor, că au fost decimate de ciumă, războaie ori reprimarea vreunei răscoale, comunităţile locului nu s-au îndepărtat prea mult de vatra locului, revenind ori de câte ori s-a putut, pentru a da o viaţă nouă vetrei strămoşeşti. Va fi la fel şi acum? Asta ne-o va arăta viitorul apropiat... atunci când prezentul n-o indică deja.

Hodoş - cazanul de ţuică, simbol al rezistenţei

Un inedit simbol de apărare a libertăţii individului şi comunităţii săteşti a ajuns să fie, nu doar în Banat, cazanul de ţuică, ajuns celebru nu atât datorită aureolei bahice, cât din cauza înverşunării cu care regimul comunist a încercat să-l desfiinţeze. Motivaţia oficială din acele vremuri era asigurarea monopolului de stat asupra băuturilor alcoolice, dar în substrat a fost vorba de altceva: uniformizarea cetăţenilor din statul comunist presupunea un proces de diminuare a simţului de proprietate. Acţiunea a reuşit, prin naţionalizare, doar în parte. În Banat au fost agricultori care au preferat să-şi îngroape tractorul sau atelajele în pământ (păstrând astfel spiritul libertăţii), decât să le dea la CAP - şi la fel s-a procedat şi cu cazanele de ţuică. Acestea, fireşte, dispăreau în perioadele de control, pentru a reapărea în sezonul de procesare a prunei. "Iepoca" postdecembristă, în ultima ei parte, a readus acest simbol în actualitate, de această dată ameninţat de... normele europene, care nu desfiinţau obţinerea licorii galbene prin proceduri moştenite din tată în fiu, dar obligau producătorul să înregistreze marca de ţuică în categoria produselor tradiţionale: un demers utopic, dacă luăm în considerare faptul că, pentru fiecare cazan din gospodăria ţăranului, secretul de fabricaţie se păstrează cu o mai mare eficienţă decât datele din calculatoarele Pentagonului, vizitate, când şi când, de hackerii chinezi. Producătorii s-au mai liniştit după ce au aflat că "braţul lung al UE" se întinde doar până în pragul consumului propriu şi deci, pruna putea să fie procesată în continuare, dacă este băută în bătătura săteanului, de cei ai casei, şi de invitaţii săi - care pot fi vecinii, vecinii vecinilor şi vecinii vecinilor vecinilor săi. Adică, aşa cum era şi până în momentul restricţiei, că doar nici un gospodar nu s-a dus vreodată cu deţul de ţuică la Bruxelles. Numărându-se printre cătunele bănăţene până nu demult sorite dispariţiei, satul Hodoş este unul dintre cele în care se face dovada că, oricine va conduce lumea, cazanul de ţuică se va preda ultimul. Ne-am putut convinge de acest lucru în această toamnă, văzând cum focul storcea lacrimile prunelor în cazanul din curtea lui Gheorghe Triponescu, fost contabil, pensionat de boală, dar încă verde când se apucă de fiert ţuica, ajutat de bunul lui prieten, Ghiţă Oprişan. Pentru a ne dovedi că nu a uitat meşteşugul obţinerii ţuicii curate de prună, a apropiat un chibrit aprins de peretele cazanului şi aburii emanaţi s-au aprins imediat. "Energie ecologică!" - a mai precizat producătorul. De la cei doi am aflat şi câte ceva despre exodul localnicilor spre alte zone: se pare, acesta a început încă din 1955, astfel că, prin 1980, satul era deja depopulat. Cazanul a rămas. Şi în debutul repopulării satului, tot cazanul de ţuică a fost primul care s-a trezit la viaţă. "Dacă drumul până la Hodoş va fi reparat, ar mai fi şanse ca satul să nu fie şters de pe harta judeţului - a mai precizat Triponescu - case de vacanţă au început să apară, dar asta nu e destul. Ca oamenii să locuiscă din nou permanent aici, trebuie reînfiinţată infrastructura". Aceeaşi părere au avut-o şi membrii familiei Rusu, plecaţi din Timişoara pentru a creşte animale la Hodoş, care ne-au spus că, în urmă cu cinci-şase ani, credeau că satul se va ridica din nou, dar că, deocamdată, şi-au pierdut speranţa. Totuşi, nu le pare rău de alegerea făcută, deoarece, în urma creşterii animalelor, au prins cheag.

Strategii de reinventare

O situaţie asemănătoare se află şi la Naidăş, unde tot căzănelul de ţuică poartă povara renaşterii localităţii - or, ca să fim mai exacţi, căzănelul şi ruga - vechea sărbătoare de hram a bisericii din localitate, din care acum a rămas ruina, fiind îmbrăţişată cu entuziasm de urmaşii sătenilor de altădată, care o folosesc drept prilej de a se aduna, măcar o dată pe an, în vatra satului. Iar de acest obicei renăscut s-a legat, firesc, deprinderea de a ridica, printre deja nemaivăzutele ruine ale vechilor locuinţe, cochete case de vacanţă, tot mai frecvent vizitate de orăşenii de astăzi. "Turismul originilor" este folosit, ca formulă de reinventare a satului pe cale de dispariţie, şi la Altringen, în vreme ce, la Sălciua Nouă - aşezare cu nici un veac de existenţă, dar rapid îmbătrânită - "motorul" refacerii îl constituie pensionarii, reîntorşi la vechile vetre din dorinţa de a-şi retrăi tinereţea idilizată. În alte părţi, misiunea de a reînvia aşezările altminteri sortite pieirii şi-a asumat-o Biserica: aşa stau lucrurile, mai ales, la Dobreşti, unde, lângă străbuna bisericuţă de lemn, datând din 1779, s-a întemeiat, în anul 2003, din iniţiativa actualului Patriarh al României şi prin vrednicia a cinci călugări sosiţi de la Mănăstirea Sihăstria, o nouă mănăstire, purtând hramul Sfintei Parascheva, astfel că satul, care avea până în 1970 peste 600 de locuitori, îşi poate păstra, acum, nepărăsite, cele aproximativ 30 de gospodării. Un caz mai deosebit, dar nu neobişnuit, îl reprezintă satul Spata, aparţinător, ca şi Dobreştiul, de aceeaşi comună Bara (care-şi dispută cu învecinata comună Secaş rangul de cea mai mică unitate administrativ-teritorială din România): aici, după răposarea, prin 1997, a ultimului locuitor autohton, supravieţuitor al celor peste 400 de suflete (cât număra aşezarea în prima jumătate a secolului XX), s-au stabilit câteva familii de ciobani, printre care şi cea a lui Gheorghe şi Maria Sterp, cătunul (reelectrificat între timp) ajungând să numere 16 locuitori. Mai nenorocoasă s-a dovedit Bunea Mică, colonie a orăşelului maghiar Szekszard, întemeiată pe la 1864, a cărei vatră mai este, în prezent, marcată, doar de un monument memorial - şi, periodic, de festivităţile organizate, în comun, de autorităţile orăşeneşti din Făget şi din Szekszard. Fără îndoială, însă, cel mai important atu al reinventării acestor sate îl constituie proximitatea viitoarei autostrăzi Nădlac - Timişoara - Deva, în perimetrul căreia se află aproape două treimi din aceste cătune, ceea ce a făcut ca zona de nord-est a judeţului Timiş să devină un magnet pentru speculatorii imobiliari (o binevenită "gură de oxigen" pentru localnici, până atunci pur şi simplu uitaţi de mai toţi strategii dezvoltării regionale), dar şi pentru investitori mai "domoli", dar mai interesaţi de dezvoltarea pe termen lung, cu precădere în agricultură şi servicii. Este adevărat, elementele concrete ale amenajării autostrăzii se află, încă, sub semnul întrebării, dar apariţia acestui "bulevard al revitalizării zonei" este doar o chestiune de timp - şi, îndrăznim să apreciem, o binemeritată compensaţie pentru o zonă care a alimentat din plin, mai ales în deceniile şase şi şapte, dezvoltarea metropolei timişorene.

LAURENÅ¢IU NISTORESCU
CONSTANTIN BASARAB