Puţini mai sunt cei care-şi amintesc că în comuna Ştiuca, de la sud de municipiul Lugoj, a funcţionat, până la intrarea ţării noastre în NATO, unul dintre cele mai mari poligoane militare din vestul României. De altfel, prin parteneriatul cu poligonul similar din localitatea maghiară Hodmezovasarhely, poligonul şi-a adus, la jumătatea anilor 90, contribuţia sa deloc neglijabilă la "foaia de parcurs" a intrării noastre în Alianţa Nord-Atlantică - şi, după ce şi-a încheiat această misiune, s-a "predat" autorităţilor civile, o parte din cele 830 de hectare pe care se întindea fiind transferate din custodia Ministerului Apărării Naţionale în cea a comunităţii locale. Pentru comuna Ştiuca, achiziţia - ca şi poligonul altădată, în care exerciţiile sunt încă la ordinea zilei, cele mai recente petrecându-se în perioada 21 - 25 iunie - a fost una de bun augur, aşezarea, veche de mai bine de jumătate de mileniu, trăind astăzi cea mai înfloritoare epocă din istoria sa.

O comunitate mereu reinventată
Două lucruri au atras atenţia, în ultima vreme, asupra acestei comune: media de vârstă a locuitorilor săi, situată (uluitor pentru zona bănăţeană) în jurul valorii de 29 de ani şi, respectiv, destinul comunităţii germane care a populat aşezarea pe vremea când aceasta purta numele de Ebendorf. Instalată în zonă abia în anul 1785, în ultimul val al colonizărilor şvăbeşti din Banat, iar astăzi dispărută cu totul, comunitatea germană a reprezentat doar una din paginile unei istorii mult mai vechi şi mai zbuciumate, ale cărui începuturi nu se mai cunosc cu rigoare. Localitatea apare pentru prima oară menţionată în documente sub o denumire care trimite la cea actuală - Terra Stukath -, care indica un sat părăsit de locuitorii săi, fără îndoială, în condiţiile create de ocuparea turcească a Banatului cu două generaţii mai devreme. Cât timp va fi existat satul părăsit şi ce s-a întâmplat cu locuitorii săi, documentul nu ne spune, dar putem deduce că este vorba de secole şi că oamenii locului şi-au găsit adăpost în districtul medieval românesc, puternic apărat, al Lugojului: acestuia (mai exact, cetăţii dependente de la Jdioara) îi erau subordonate şi cele două sate vecine, care ţin de actuala comună Ştiuca, Dragomireşti şi Oloşag, ambele datând de dinainte de anul 1439. După ocupaţia otomană, devastatoare mai ales la începutul şi sfârşitul ei, sosirea şvabilor a putut trece drept o renaştere a localităţii - care, lucru cu tâlc, continua să fie cunoscută şi sub o denumire autohtonă, paralelă celei germane de Ebendorf: Dâmboviţa. De fapt, noii colonişti erau germani doar după stăpâni (unul dintre urmaşii acestora, baronul Bruckenthal, fiind şi ctitorul din 1810 al bisericii romano-catolice), altminteri ei fiind aduşi şi din Franţa, Croaţia, Ungaria, Italia sau Polonia.

Un ritm de construcţii fără egal
După cel de-al Doilea Război Mondial, comunitatea şvăbească s-a risipit, cei care au scăpat de deportarea în "însorita Siberie" alegând să plece în Germania liberă, iar locul lor a fost luat, treptat, după 1966, de populaţia de origine ucraineană strămutată aici din Maramureş. Deprinşi cu munca grea, noii colonişti s-au adaptat locului, şi-au întemeiat alături de români familii (ori şi le-au lărgit pe cele deja avute, mai mult de jumătate din familiile comunei Ştiuca având acum între cinci şi 14 membri) şi, când au avut posibilitatea să ia calea Europei, au făcut-o fără să stea prea mult pe gânduri. Deşi pe cei mai mulţi dintre ei nu-i leagă de Ştiuca decât unul sau două decenii de şedere, noii săi locuitori o consideră totuşi singurul loc de pe continent căruia pot să-i spună "acasă", aşa explicându-se de ce, chiar dacă n-au mai trecut cu anii pe aici, decât, cel mult ca să-şi ia şi copiii cu ei în pribegie, cei plecaţi aici îşi trimit agoniseala, cu care-şi ridică în sat case noi, spun ei, pentru vremea când îi va ajunge bătrâneţea şi se vor întoarce. Din acest motiv, dar şi datorită faptului că o parte dintre lugojenii mai înstăriţi (municipiul e la doar patru kilometri de Oloşag şi alţi cinci de Ştiuca) îşi fac, la rândul lor, case de weekend în satele din sudul oraşului, fondul locativ al comunei s-a înnoit, numai în ultimul deceniu, în proporţie de o treime până la jumătate.

Drumurile sunt, încă, o problemă
S-au format, ne confirmă şi secretarul comunal Marin Dincă, două noi cartiere în localitatea Ştiuca şi un altul la Oloşag, fenomenul fiind susţinut cu entuziasm de autorităţile locale, care au adoptat planuri de urbanism zonal de extindere în toate localităţile administrate. Dar dezvoltarea aşezării nu este lăsată doar pe seama elanului constructiv al cetăţenilor. Instituţiile comunei, începând cu primăria (care şi-a "tras" în 2007 o clădire cu etaj, cu 400 metri pătraţi de birouri, finalizată în şase luni printr-un proiect de 350 de mii de lei), au beneficiat de sedii noi sau radical renovate, toate satele (mai puţin Zgribeştiul, intrat şi el în faza de şantier) beneficiază de reţele noi de apă, chiar şi o parte a drumurilor comunale, sector încă în suferinţă, au fost asfaltate sau pregătite pentru această operaţiune. "Sunt deja asfaltate tronsoanele dintre Ştiuca şi Dragomireşti, respectiv, Ştiuca şi Oloşag", ne precizează secretarul Marin Dincă, adăugând că lucrările au fost suportate de la bugetul local şi că, în ceea ce priveşte DJ 584 A, dintre Ştiuca şi Găvojdia, există promisiuni ferme că va fi finanţat de Consiliul Judeţean Timiş - această rută, care este fostul drum comercial dintre Lugoj şi Reşiţa, prin Fârliug, mai având nevoie, pentru a fi redeschisă, de doar doi kilometri de asfalt, distanţă care include însă lucrări mai ample de consolidare şi trei podeţe.

Articol scris de Laurenţiu Nistorescu şi Ofelia Herghelegiu