PuÅ£ini mai sunt cei care-ÅŸi amintesc că în comuna Åžtiuca, de la sud de municipiul Lugoj, a funcÅ£ionat, până la intrarea ţării noastre în NATO, unul dintre cele mai mari poligoane militare din vestul României. De altfel, prin parteneriatul cu poligonul similar din localitatea maghiară Hodmezovasarhely, poligonul ÅŸi-a adus, la jumătatea anilor 90, contribuÅ£ia sa deloc neglijabilă la "foaia de parcurs" a intrării noastre în AlianÅ£a Nord-Atlantică - ÅŸi, după ce ÅŸi-a încheiat această misiune, s-a "predat" autorităţilor civile, o parte din cele 830 de hectare pe care se întindea fiind transferate din custodia Ministerului Apărării NaÅ£ionale în cea a comunităţii locale. Pentru comuna Åžtiuca, achiziÅ£ia - ca ÅŸi poligonul altădată, în care exerciÅ£iile sunt încă la ordinea zilei, cele mai recente petrecându-se în perioada 21 - 25 iunie - a fost una de bun augur, aÅŸezarea, veche de mai bine de jumătate de mileniu, trăind astăzi cea mai înfloritoare epocă din istoria sa.

O comunitate mereu reinventată
Două lucruri au atras atenÅ£ia, în ultima vreme, asupra acestei comune: media de vârstă a locuitorilor săi, situată (uluitor pentru zona bănăţeană) în jurul valorii de 29 de ani ÅŸi, respectiv, destinul comunităţii germane care a populat aÅŸezarea pe vremea când aceasta purta numele de Ebendorf. Instalată în zonă abia în anul 1785, în ultimul val al colonizărilor ÅŸvăbeÅŸti din Banat, iar astăzi dispărută cu totul, comunitatea germană a reprezentat doar una din paginile unei istorii mult mai vechi ÅŸi mai zbuciumate, ale cărui începuturi nu se mai cunosc cu rigoare. Localitatea apare pentru prima oară menÅ£ionată în documente sub o denumire care trimite la cea actuală - Terra Stukath -, care indica un sat părăsit de locuitorii săi, fără îndoială, în condiÅ£iile create de ocuparea turcească a Banatului cu două generaÅ£ii mai devreme. Cât timp va fi existat satul părăsit ÅŸi ce s-a întâmplat cu locuitorii săi, documentul nu ne spune, dar putem deduce că este vorba de secole ÅŸi că oamenii locului ÅŸi-au găsit adăpost în districtul medieval românesc, puternic apărat, al Lugojului: acestuia (mai exact, cetăţii dependente de la Jdioara) îi erau subordonate ÅŸi cele două sate vecine, care Å£in de actuala comună Åžtiuca, DragomireÅŸti ÅŸi OloÅŸag, ambele datând de dinainte de anul 1439. După ocupaÅ£ia otomană, devastatoare mai ales la începutul ÅŸi sfârÅŸitul ei, sosirea ÅŸvabilor a putut trece drept o renaÅŸtere a localităţii - care, lucru cu tâlc, continua să fie cunoscută ÅŸi sub o denumire autohtonă, paralelă celei germane de Ebendorf: DâmboviÅ£a. De fapt, noii coloniÅŸti erau germani doar după stăpâni (unul dintre urmaÅŸii acestora, baronul Bruckenthal, fiind ÅŸi ctitorul din 1810 al bisericii romano-catolice), altminteri ei fiind aduÅŸi ÅŸi din FranÅ£a, CroaÅ£ia, Ungaria, Italia sau Polonia.

Un ritm de construcţii fără egal
După cel de-al Doilea Război Mondial, comunitatea ÅŸvăbească s-a risipit, cei care au scăpat de deportarea în "însorita Siberie" alegând să plece în Germania liberă, iar locul lor a fost luat, treptat, după 1966, de populaÅ£ia de origine ucraineană strămutată aici din MaramureÅŸ. DeprinÅŸi cu munca grea, noii coloniÅŸti s-au adaptat locului, ÅŸi-au întemeiat alături de români familii (ori ÅŸi le-au lărgit pe cele deja avute, mai mult de jumătate din familiile comunei Åžtiuca având acum între cinci ÅŸi 14 membri) ÅŸi, când au avut posibilitatea să ia calea Europei, au făcut-o fără să stea prea mult pe gânduri. DeÅŸi pe cei mai mulÅ£i dintre ei nu-i leagă de Åžtiuca decât unul sau două decenii de ÅŸedere, noii săi locuitori o consideră totuÅŸi singurul loc de pe continent căruia pot să-i spună "acasă", aÅŸa explicându-se de ce, chiar dacă n-au mai trecut cu anii pe aici, decât, cel mult ca să-ÅŸi ia ÅŸi copiii cu ei în pribegie, cei plecaÅ£i aici îÅŸi trimit agoniseala, cu care-ÅŸi ridică în sat case noi, spun ei, pentru vremea când îi va ajunge bătrâneÅ£ea ÅŸi se vor întoarce. Din acest motiv, dar ÅŸi datorită faptului că o parte dintre lugojenii mai înstăriÅ£i (municipiul e la doar patru kilometri de OloÅŸag ÅŸi alÅ£i cinci de Åžtiuca) îÅŸi fac, la rândul lor, case de weekend în satele din sudul oraÅŸului, fondul locativ al comunei s-a înnoit, numai în ultimul deceniu, în proporÅ£ie de o treime până la jumătate.

Drumurile sunt, încă, o problemă
S-au format, ne confirmă ÅŸi secretarul comunal Marin Dincă, două noi cartiere în localitatea Åžtiuca ÅŸi un altul la OloÅŸag, fenomenul fiind susÅ£inut cu entuziasm de autorităţile locale, care au adoptat planuri de urbanism zonal de extindere în toate localităţile administrate. Dar dezvoltarea aÅŸezării nu este lăsată doar pe seama elanului constructiv al cetăţenilor. InstituÅ£iile comunei, începând cu primăria (care ÅŸi-a "tras" în 2007 o clădire cu etaj, cu 400 metri pătraÅ£i de birouri, finalizată în ÅŸase luni printr-un proiect de 350 de mii de lei), au beneficiat de sedii noi sau radical renovate, toate satele (mai puÅ£in ZgribeÅŸtiul, intrat ÅŸi el în faza de ÅŸantier) beneficiază de reÅ£ele noi de apă, chiar ÅŸi o parte a drumurilor comunale, sector încă în suferinţă, au fost asfaltate sau pregătite pentru această operaÅ£iune. "Sunt deja asfaltate tronsoanele dintre Åžtiuca ÅŸi DragomireÅŸti, respectiv, Åžtiuca ÅŸi OloÅŸag", ne precizează secretarul Marin Dincă, adăugând că lucrările au fost suportate de la bugetul local ÅŸi că, în ceea ce priveÅŸte DJ 584 A, dintre Åžtiuca ÅŸi Găvojdia, există promisiuni ferme că va fi finanÅ£at de Consiliul JudeÅ£ean TimiÅŸ - această rută, care este fostul drum comercial dintre Lugoj ÅŸi ReÅŸiÅ£a, prin Fârliug, mai având nevoie, pentru a fi redeschisă, de doar doi kilometri de asfalt, distanţă care include însă lucrări mai ample de consolidare ÅŸi trei podeÅ£e.

Articol scris de Laurenţiu Nistorescu şi Ofelia Herghelegiu