La 12 kilometri de Lugoj, în satul Dragomireşti, aparţinător de comuna Ştiuca, e de văzut una dintre bisericile de lemn ale Banatului,  vestită pentru pictura ei veche, dar lăsată întru totul de izbelişte, în ciuda faptului că data ei de naştere - 1754 - o plasează în rândul monumentelor istorice. 

Dacă prima atestare documentară  a aşezării de la marginea judeţului Timiş  se referă la anul 1439, când, împreună cu satul vecin Oloşag, localitatea făcea parte din domeniul cetăţii Jdioara  (districtul medieval al Lugojului), despre  bisericuţa amplasată azi în vârful unei mici coline se ştie că a fost înălţată la Zorlenţul Mare, în Caraş-Severin, şi strămutată, în urma unui act de vânzare de la începutul secolului al XIX-lea, în satul unde poate fi văzută şi astăzi, chiar dacă oamenii locului nu-i mai calcă pragul şi nici slujbe nu se mai ţin sub bătrânul acoperiş de şindrilă, îngrijorător de şubred acum.  

Construită în sistemul „în căţei” şi lăsată... cu lemnul la vedere, spre deosebire de alte surate de pe plaiuri bănăţene, ai căror pereţi exteriori sunt lipiţi cu pământ, vechea biserică  are tinda tăvănită, nava acoperită cu o boltă semicilindrică şi  o semicalotă de scânduri peste altar, iar deasupra pronaosului se înalţă un turnuleţ prismatic, prevăzut cu un mic acoperiş conic.

Pictură valoroasă,  din veacul al XIX-lea

 Adevărata valoare, aflăm de la părintele Valerian Olvin Clempuşac, parohul ucrainean din sat, se află înăuntru, căci pictura din interior, realizată la începutul veacului al XIX-lea de  Savu Zămbran şi Groza Bărzav, este extraordinar de frumoasă, vorbind despre tradiţia zugravilor de biserici de demult. 

Conform istoricului Nicolae Săcară, programul iconografic cuprinde Pantocrator, Arhanghelii, Evangheliştii, Sfânta Treime, Patimile, Învierea, iar iconostasul de tip balcanic, desfăşurat pe orizontală, are  trei registre tematice.

Dintre cele două ferestre de la absidă, una păstrează încă zăbrelele de lemn de altădată, dar splendoarea sfântului lăcaş dispare sub nepăsarea unui prezent neiertător.

Ultima restaurare a avut loc în... 1969

 Ultima restaurare a avut loc în... 1969,  iar dacă atunci s-a refăcut acoperişul şi s-a lucrat la subzidirea cu cărămidă sub tălpoaie, cele patru decenii care au urmat n-au adus nici o îmbunătăţire casei Domnului de la Dragomireşti. De pictură nu s-a atins nimeni.

"Eu sunt de puţină vreme aici, abia din februarie, şi nu am primit documentaţia legată de această biserică, deşi o am în grijă", ne spune preotul Clempuşac, adăugând că, pe lângă absenţa banilor, se confruntă şi cu lipsa de informaţii.

"Ştiu foarte puţin despre lăcaş, bani de refacere nu avem, iar dacă ar fi să mă adresez autorităţilor,  aş da din colţ în colţ... Habar n-am încotro s-o apuc", ne mărturiseşte clericul, în vreme ce ne arată sfinţii cu chipuri triste, zugrăviţi de mâini meştere, şi registrele colbuite unde alte mâini, deprinse cu caligrafia, au aşternut, cu litere chirilice, poveştile parohiei, rânduite într-o arhivă rămasă necercetată de  atâta amar de vreme.

Aflată pe lista monumentelor istorice, biserica de lemn din Dragomireşti aşteaptă, pe colina din mijlocul sătucului azi depopulat, o veste bună, menită să umple de miez titulatura pompoasă şi fără rost înainte ca lăcaşul să se prăbuşească sub apăsarea intemperiilor şi a indolenţei.