Toată producţia este exportată la una dintre primele mărci de ciocolată din lume 

Deşi nu are nici o legătură fundamentală cu Banatul, Alexandrina Stoica a ales să se aşeze la Lugoj, deoarece, de-o viaţă, i-a ajuns aglomeraţia din Bucureşti, iar aici îi place că, în doar câţiva ani, a ajuns să se salute cu o mulţime de oameni pe stradă.

Întărită de viaţă şi de experienţele nefaste pe care a ştiut să le valorizeze, doamna Dana, cum îi spune toată lumea care o cunoaşte, conduce una dintre cele mai interesante şi, deopotrivă, nepotrivite afaceri pentru o femeie cu stil.

De când se ştie matură nu a coborât de pe tocuri, iar rafinamentul pentru vestimentaţie l-a consolidat atât în anii, când, la Bucureşti, deţinea o şcoală de manechine şi fotomodele, cât şi în perioada în care a muncit în Italia.

De la şcoala de fotomodele, pe tocuri, la agricultură

“Visul meu nu a fost să fac agricultură. La Bucureşti am avut o şcoală de modele, iar în Italia, până să ajung la firma unde i-am cunoscut pe aceşti investitori, am lucrat şi la un magazin de pantofi...”, a mărturisit managerul.

În urmă cu şapte ani, Alexandrina Stoica a aflat de intenţia unor oameni de afaceri italieni de a înfiinţa, în Ucraina, o plantaţie de aluni. Le-a propus să o facă în România, că îi va ajuta: “Un an de zile am căutat pământ bun pentru acest tip de cultură, pe care îl duceam în pungă în Italia, spre a fi analizat. Am mers prin mai toată zona subcarpatică să caut teren propice şi, de fiecare dată când plecam cu mostrele de sol dincolo, vameşii se uitau la mine ca o ciudată. Într-un final, am găsit această proprietate de la Hisiaş, care avea actele în regulă. Era primul criteriu... Atunci, grupul din Italia a cumpărat câteva sute de hectare, la care s-au adăugat altele, până la 1.500. Dintre acestea, circa 850 sunt plantate cu aluni, restul urmând să fie sădite în anii următori. Astfel, am ajuns la cea mai mare cultură din Europa deţinută de aceeaşi firmă (Asso Frutti) şi, de fapt, singura din România care e întreţinută corect. Cea mai mare şi cea mai veche plantaţie o avem la Hisiaş (330 ha), apoi la Secaş (270 ha) şi, respectiv, la Coşari, comuna Brestovăţ, - 250 ha. La anul vom avea prima recoltă de pe raza comunei Ghizela, iar celelalte două merg, şi ele, foarte bine”.

Toată producţia este contractată de Ferrero Rocher

După ce a pus pe picioare plantaţiile, cu puieţi aduşi din Italia, din trei soiuri selecţionate, dar intercalate pentru polenizare, dinamica femeie şi-a asumat întreţinerea moşiilor italienilor: “Eu am o firmă care administrează aceste plantaţii, de la prelucrarea solului înainte de sădire, până la recoltarea fructelor. Am 12 angajaţi, iar pe perioada lucrărilor intense suplimentez cu localnici, cât este necesar. Pentru tot ce este plantat avem contracte cu Ferrero Rocher, celebrul producător de ciocolată, pe care încercăm să-l convingem să ne cedeze şi realizarea unor creme şi uleiuri pentru dulciuri. În acest sens, intenţionăm să construim trei făbricuţe, însoţite de uscătoare pentru alune, în toate cele trei locaţii”.

Banii, mai puţin importanţi decât bucuria de a clădi ceva trainic

Dacă startul afacerii din Banat a avut, pentru doamna Dana, ca principală ţintă primenirea materială, interesul şi motivaţia ei s-au schimbat în timp: “Când m-am întors în România am venit să fac bani, dar, între timp, m-am îndrăgostit de ceea ce fac. Ceea ce am realizat are viaţă lungă (50 de ani), or acest lucru nu e puţin. Ţin minte că primul meu impact cu Lugojul a fost gara... Şi m-am speriat, dar, chiar dacă fata mea se va întoarce la Bucureşti să urmeze o facultate, eu mi-am făcut rădăcini aici. Vedeţi, umblu cu o revistă după mine, pentru că vreau să îmi fac o casă la Lugoj”, a mărturisit dna Stoica.

Terenurile pe care femeia le administrează au văzut prima săpătură după 20 de ani, deoarece, aşa cum susţin localnicii, aici nu s-a mai lucrat de pe vremea lui Ceauşescu. Acum, dealurile Hisiaşului, dar şi ale Paniovei şi Coşarilor, sunt străbătute de alunii aliniaţi ca într-o armată, săpaţi şi, parţial, îngrădiţi.

“La Hisiaş numai gardul are 14 km...”, ne-a precizat unul dintre colaboratorii dnei Dana, Ionuţ, care a însoţit-o pe şefă din Bucureşti, iar în Banat şi-a găsit perechea, cu care a întemeiat o familie.

În loc de bonificaţie: “Ne calcă în fiecare an!”

În spatele acestei poveşti de succes, în care Timişul trece drept ţinutul cu cea mai mare plantaţie de aluni din Europa deţinută de aceeaşi firmă, iar marfa exportată ajunge la una dintre primele mărci de ciocolată din lume, se ascund însă metehnele unui sistem sufocant: “Dacă ar fi trebuit să administreze ei tot ce e aici, italienii ar fi abandonat demult. Am avut nenumărate probleme... cu autorităţile. Ne-au amendat cu amenda maximă (50 de milioane lei vechi), în condiţiile în care amenda minimă era cinci milioane lei, pentru că nu aveam planul de înfiinţare a plantaţiei. Apoi, ni s-a <> un specialist care urma să ne întocmească documentaţia (erau câteva pagini), care ne-a cerut de trei ori mai mult decât preţul pe care, până la urmă, l-am plătit. Vă rog să vă gândiţi cum arătau aceste terenuri. Noi am făcut o scarificare a solului, la un metru adâncime... Statul nu ne-a acordat nici un sprijin, ba, din contră. Ne calcă în fiecare an, sperând să ne prindă cu câte ceva”, a adăugat dna Dana.

Femeia ne-a mai povestit o altă păţanie, cu un vecin: “Când am început lucrările la Secaş, am intrat, din greşeală, şapte-opt metri pe lângă terenul nostru, pe proprietatea unui domn topometrist. Erau puieţii deja puşi când am aflat acest lucru. Dar l-am întrebat dacă să îi scoatem, iar omul ne-a zis să-i lăsăm acolo, iar recolta ar fi fost a lui. Apoi, ne-am trezit că ne-a intentat proces şi ne-a cerut să-i eliberăm locul şi să-i achităm despăgubiri că i-am stricat terenul. I l-am săpat, l-am scarificat...”, a mai spus, cu amărăciune, dna Stoica.

În completare, angajatul ei, Ionuţ, a menţionat că nu i-ar fi stricat omului câteva mii de euro, bani pe care urma să-i primească de pe recolta de alune, fără ca el să aibă costuri. Nici Biserica Romano-Catolică nu a agreat o astfel de primenire, singura condiţie fiind acceptarea unui schimb de teren, la Coşari: “Atâta timp cât românii dau bani la biserică, aşa se întâmplă. Noi le-am solicitat să facă schimb cu o parcelă pe care noi o deţineam în aceeaşi localitate, iar a lor era mai aproape de curent. Pe noi ne interesa în vederea construirii acelei făbricuţe de care v-am vorbit. Le-am oferit teren în suprafaţă egală, pe care noi ne obligam să îl întreţinem, să îl lucrăm, iar ei primeau şi banii din producţie, plus alte facilităţi. Erau în jur de 10.000 de euro pe an”.

Oamenii locului vor fi ajutaţi să îşi înfiinţeze, şi ei, plantaţii

Cu toate aceste dezamăgiri, proiectul Danei pentru bănăţeni ar putea prinde şi alte aripi, care să le dea un rost celor harnici şi cu ceva pământ: “La mine a rămas cine munceşte. Şi au realizat că pot obţine orice, atâta timp cât sunt cinstiţi. Ne gândim să ne extindem, în sensul să îi ajutăm pe oamenii din zonă să îşi facă propriile plantaţii. Noi le dăm puieţii şi îi învăţăm cum să-i întreţină, iar la recoltare, ne angajăm să le cumpărăm întreaga producţie. La un hectar se pot obţine între 1,5 şi 2 tone de alune.