Punem pariu că nu ştiţi ce se realizează la o fabrică de sticlă? N-o să vă ţinem în suspans: dacă veţi vizita "Sticlăria" din comuna timişeană Tomeşti, veţi constata că aici nu se produc pahare, geamuri, oglinzi ori damigene, ci... lanţuri şi plase din lanţuri, prefabricate din lemn şi combinezoane - drept este că nu de orice fel, ci marca "Ferrari", destinate automobiliştilor.

Situaţia datează de peste doi ani şi pune capăt unei istorii de două veacuri a unei unităţi industriale care a făcut fala exporturilor româneşti, precum şi unui chin de două decenii prin care a trecut, în întregul ei, industria naţională a sticlăriei. O industrie care, să amintim, număra încă, la jumătatea deceniului trecut, 36 de unităţi în toată ţara, dintre care mai supravieţuiesc, deloc fericite, doar trei firme.

În pofida vechimii sale şi a mărcii de calitate pe care ajunsese să o reprezinte, Fabrica de Sticlă din Tomeşti nu a avut acest noroc: după o serie întreagă de privatizări, etatizări şi reprivatizări, în care autorităţile guvernamentale au pompat fonduri când în retehnologizarea cuptoarelor, când în distrugerea patrimoniului industrial local, în anul 2000 firma a fost cedată unui investitor român, suceveanul Corneliu Petreanu, pe care localnicii au ajuns să-l cunoască sub eticheta de "Baronul sticlei".

Cât este vina acestui personaj şi cât a conjuncturilor economice şi "concurenţei şmechere" din ţările vecine, s-au spus şi s-au scris multe; este suficient să amintim acum că, în vreme ce, în România, fabricile de sticlă s-au spart una după alta, prin Polonia, Cehia, Slovacia şi Germania s-au deschis ori s-au modernizat altele, la care au ajuns să lucreze aproape jumătate din sticlarii de la Tomeşti. "Cei care n-au migrat să-şi continue meseria au trebuit să se reprofileze", ne confirmă primarul comunei, Eugen Cernescu (foto), precizând că ultimul produs din "sticlă de Tomeşti" s-a realizat în preajma Crăciunului din 2003.

Clădiri de patrimoniu, în pragul dispariţiei

Până să ia decizia de a-şi părăsi ori ţara, ori meseria, tomeştenii suferiseră de o rată a şomajului de aproape 65 la sută - motiv pentru care, dacă cineva le vorbeşte în aceste zile despre criza mondială, oamenii îţi răspund din colţul gurii: "Şi? Care-i noutatea?". Puţinii meşteri localnici care au mai rămas în aşezarea nici sat - nici oraş de la izvoarele Begăi refuză chiar să mai abordeze subiectul. Ei ştiu una şi bună: în cele două secole de existenţă, fabrica lor nu şi-a încetat activitatea nici măcar în cele două conflagraţii mondiale - ci numai în perioada crizei din 1929 - 1933, dar şi atunci, doar pentru scurt timp.

Oamenii sunt de înţeles: sub ochii şi prin munca lor, cele două cătune de aici - Tomeştiul propriu-zis şi satul Goizeşti, astăzi înglobat în "colonie" - se transformaseră într-o localitate cu specific urban, care adăpostea 1.300 de locuitori. Motorul micului orăşel, Fabrica de Sticlă, asigura, în vremurile bune, aproape 1.600 de locuri de muncă, din tot ţinutul Munţilor Poiana Ruscă. După 1990, numărul acestora s-a redus succesiv, ajungând, în ultima fază de activitate, sub numele postrevoluţionar de "Stitom", la puţin peste 650 - un număr aproape egal cu cel al locuitorilor "coloniei" din acest moment.

În prezent, la Tomeşti sunt în pericol să dispară nu numai profesiunea de sticlar, ci şi clădiri de istorie industrială înscrise în patrimoniul cultural al ţării. Ca şi în cazul unor edificii reprezentative ale fenomenului "Fabric" din Timişoara, a unor căi ferate istorice ori al unor edificii industriale multiseculare din alte aşezări bănăţene (Reşiţa, Nădrag, Margina etc.), la Tomeşti au dispărut ori sunt pe punctul de a dispărea pentru totdeauna atât instalaţiile de topire reflectând tradiţia industrială a începutului de secol XIX (printre care cuptorul cu 14 oale tip Siebert), cât şi emblema arhitectonică a aşezării: cele patru turnuri de 80 de metri ce străjuiau întrarea în "împărăţia sticlarilor".

Demolarea primelor a început în octombrie anul trecut, pentru operaţiune (una de mare risc, nu doar datorită înălţimii, ci şi a situării lor în imediata apropiere a singurei căi de acces în şi dinspre localităţile situate pe cursul izvoarelor Begăi), fiind angajat un alpinist arădean, care a trebuit să lucreze numai cu pichamărul şi barosul. Odată cu căderea primului turn, aveau să declare pe atunci edilii comunei, a căzut şi speranţa tomeştenilor ca industria sticlei să mai renască, vreodată, la ei acasă.

În rând cu "revoluţia industrială"

La 1826, când pe poarta Fabricii de Sticlă de la Tomeşti au ieşit primele produse, această industrie avea deja istorie în Munţii Banatului. Aici, minereurile de fier, plumb şi argint fuseseră exploatate din cele mai vechi timpuri, motiv pentru care, după ce s-au înstăpânit asupra ţinutului bănăţean, autorităţile habsburgice au reluat cu rapiditate aceste activităţi, înscriind acest teritoriu românesc în avangarda "revoluţiei industriale".

În 1724, la Dognecea îşi făcea apariţia prima manufactură de sticlă din Banat; un an mai devreme, la Luncani, aproape de viitorul amplasament al "Sticlăriei Tomeşti", fusese construit un furnal, în care s-au prelucrat şi materialele calcaroase şi silicoase din zonă. Pe la 1774, la Slatina - Timiş lua fiinţă o altă sticlăriei, Francisco Griselini găsind de cuvinţă să consemneze că printre români se găseau meşteri sticlari pricepuţi. Trei sferturi de veac după ce Fabrica de Sticlă de la Tomeşti intrase, deja, în circuitul economic al Europei Centrale şi Răsăritene, o altă fabrică de sticlă avea să fie construită la Drencova, lângă Moldova-Nouă - urmată, după Marea Unire şi "marea criză", de Fabrica de Sticlărie de la Gladna Montană, din imediata apropiere a Tomeştiului. Astăzi, nici una dintre acestea nu mai există.

LAURENŢIU NISTORESCU