Puţini sunt cei care ştiu că cel mai celebru deponeu de gunoi din vestul României, aşa-numita "groapă de la Parţa", nu se află de fapt în localitatea Parţa, ci în comuna vecină Şag. În schimb, oricine a călătorit măcar o dată pe drumul care leagă Timişoara de Belgrad s-a putut convinge cu ochii săi că termenul de "groapă" nu are, nici el, vreo legătură cu realitatea: de decenii bune, deponeul (astăzi, în sfârşit, închis, dar numai după "lupte seculare" purtate pentru stabilitea noului amplasament undeva unde să încurce cât mai puţin afacerile imobiliare din zona metropolitană) are aspectul unei piramide neterminate.

Istoria acestui "monument" începe în anii 60, când, confruntate cu efectul secundar al procesului de industrializare forţată pe care-l patronau, autorităţile vremii au fost nevoite să stabilească un amplasament pentru deşeurile unei Timişoare ce-şi dublase, în doar zece ani, populaţia, dar îşi sporise "producţia" de reziduuri de peste 30 de ori.

La sud de oraş au fost identificate, atunci, gropile rămase din extragerea pământului pentru o fabrică de cărămidă, a căror suprafaţă (aproape 17 hectare) şi adâncime (până la patru metri) părea să asigure rezolvarea problemei pentru mai bine de un secol. Distanţa până la oraş era convenabilă, drumul bun, iar drame estetice n-a nutrit vechiul regim niciodată - după cum nici faptul că pânza freatică se afla, în zonă, la doar opt-zece metri adâncime n-a interesat prea mult, aşa că deponeul a fost deschis, fără tăieri de panglici, în 1972, iar aici s-au strâns, în cele aproape patru decenii de funcţionare, peste 2.500 de tone de reziduuri.

Cincinalele au trecut, iar după revenirea la economia de piaţă şi valul de retrocedări care au însoţit-o, cele 18 hectare de pe magistrala sudică a judeţului păreau să fie o partidă bună - dar (oarecum paradoxal, dacă ţinem cont de revendicări şi mai puţin atractive), se pare că mirosul specific a ţinut foştii proprietari la distanţă. Spre deosebire de un anumit soi de "chiriaşi", care, până recent, au sălăşluit aici cu zecile, unii chiar născându-se sau murind pe movila de gunoi. Dacă va fi aşa, adică dacă nu se va găsi vreun doritor de "restitutio in integrum" şi după ce primele măsuri de "recuperare" a perimetrului vor da roade, vom mai vedea.

Cert este că judeţul Timiş s-a ales, în plină câmpie, cu o movilă impresionantă, din fericire intrată de un an în proces de reecologizare, care va marca pentru multă vreme de acum încolo derivaţia rutieră spre comuna Parţa. Indiferent de faptul că nu se află pe teritoriul aşezării al cărei nume îl poartă.