Dacă în urmă cu mai bine de 25 de ani, în comuna Ştiuca, majoritatea populaţiei era de etnie germană, astăzi au mai rămas doar câteva familii.

Cei rămaşi- care pot fi număraţi pe degetele de la o mână - sunt oameni trecuţi bine de 70 de ani, care nu au putut să se dezlipească de locurile natale. Au rămas în localitate şi îşi duc viaţa la fel ca altădată, chiar dacă timpurile şi tradiţiile s-au schimbat.

"Eu eram mereu cu gândul la casa mea"

Pe Iakob Reiter, unul dintre puţinii etnici germani, l-am întâlnit în faţa casei. Are 78 de ani şi încă nu stă o clipă locului. Mereu îşi găseşte să-şi ocupe timpul cu ceva pentru că, spune el, altfel s-ar plictisi.

Cultivă pământul, munceşte în grădină, e mereu ocupat. Ne-a primit cu drag în curtea lui, unde totul era curat şi aranjat.

Lemnele tăiate mărunt, gata să fie puse pe foc, se găseau sub un acoperiş, la linie. Mai încolo, într-un ţarc mai mare, câteva pasări, iar în pridvorul casei, două băncuţe ca pe vremuri.

Curtea era proaspăt măturată, aşa cum era şi în faţa casei. Totul era recent vopsit, o casă modestă, dar primitoare. Pe o măsuţă la soare, două pisici grase dormeau liniştite la soare.

"Asta s-a născut pe vremea lui Ceauşescu, înainte de Revoluţie, are aproape 23 de ani", spune omul, arătând spre felina cu pricina, care deranjată probabil că i s-a deconspirat vârsta a zbughit-o.

Nu s-a gândit niciodată să plece definitiv în Germania, mărturiseşte Iakob Reiter: "Am fost de două ori dincolo, la neamuri. M-au plimbat peste tot, m-au dus chiar şi în Elveţia, dar eu eram mereu cu gândul la casa mea, la grădina mea. Nu mi-a plăcut".

S-a născut în comuna Ştiuca, unde a copilărit şi a mers la şcoală. A făcut doar cinci clase, în germană, după care a lucrat în mină la Baraolt.

Armata a petrecut-o tot în mină, după care s-a întors acasă. "Când am venit în Ştiuca m-au băgat cu forţa în CAP. Am fugit şi m-am angajat la Lugoj, la <Modial>, dar nu m-au lăsat să lucrez acolo şi cu forţa m-au obligat să vin să lucrez din nou la CAP. Acum am o pensie ca vai de ea, de doar 50 de lei, pentru că nu s-au mai găsit actele. Îmi lipsesc 12 ani din vechime! Noroc că soţia, Ana, are o pensie mai bună, că altfel nu ştiu din ce am fi trăit", spune timişeanul, supărat.

Despre mâncărurile tradiţionale germane ne-a vorbit Ana Reiter, care, deşi are 80 de ani şi are sănătatea şubredă, mai găteşte ştrudele, găluşte cu cartofi şi multe alte bunătăţi: "Acum, la vârsta mea, e mai greu. Dar tot mai pregătesc câte ceva bun. Toate aceste feluri de mâncare ţin de tradiţia noastră şi apoi, cu acestea am fost crescuţi".

Mărturii peste timp

Amintindu-şi de vremurile trecute, în care populaţia majoritară era de etnie germană, Reiter povesteşte: "Era o viaţă liniştită. Alte timpuri... Nimic nu mai e ca atunci!". În mijlocul drumului, aproape de intrarea în comună, există o fântână care datează de pe vremea Mariei  Tereza.

"Nu ştiu cum au săpat fântâna. E foarte adâncă. Avea o adâncime de 60 de metri. Şi să vedeţi cu ce pietre imense a fost construită! Cred că aveau o tonă! Nu ştiu cum le-au transportat", spune bănăţeanul. Acum e închisă, apa nemaifiind potabilă.

Localitatea Ştiuca a fost una dintre primele din judeţ care au avut o reţea de apă potabilă. Mărturie stă turnul de apă, care acum este dezafectat.

"L-au ridicat atunci când au făcut CAP-ul. Câţiva ani am avut apă în casă, după care nu a mai funcţionat", zice Reiter.

Biserica romano-catolică din comună e mică, dar frumoasă, iar orologiul din turn merge perfect.

"Dacă vrei să ştii sigur, la minut, cât e ceasul, e suficient să-ţi arunci privirea acolo", ne-a spus  viceprimarul Ioan Boc.

De Casa Domnului, dar şi de orologiu, se ocupă fiul lui Iakob Reiter, care păstrează cheile sfântului lăcaş. El întreţine ceasul din turn, dar şi bisericuţa, fără să primească vreun ban.

Poveste peste timp

Localitatea Ştiuca a fost întemeiată de colonişti de origine germană, între anii 1784 şi 1787, purtând numele de Ebendorf.

Primii colonişti germani, veniţi din Luxemburg, au fost urmaţi de cei din Wurtemberg, Bavaria şi Austria. Mai târziu s-au stabilit slovacii, după care germanii proveniţi din Boemia.

În timp, prin căsătoriile mixte, slovacii au fost asimilaţi de populaţia majoritară de etnie germană. Ştiuca-Sălbăgel a fost, o perioadă, proprietatea baronilor din casa Bruckental.

În anul 1786, 60 de familii, formate din 214 persoane, majoritatea originare din Luxemburg s-au aşezat în localitatea Ştiuca. Din anul 1867, în timpul administraţiei maghiare, satul a fost numit Csukas, iar din  1919, este numit Ştiuca.

Începând cu anul 1966, în comună au început să se aşeze cetăţeni de origine etnică ucraineană, proveniţi din Maramureş, În anii '80 a început exodul populaţiei de etnie germană.