A spune că, în comuna Jamu Mare, administraţia publică nu şi-a făcut datoria faţă de cetăţeni nu ar fi corect. Atunci când au fost bani s-au făcut drumuri, s-au făcut foraje pentru sistemele de alimentare cu apă potabilă a localităţilor, s-au reabilitat clădirile de interes public. Din punct de vedere al infrastructurii publice, comuna nu este cu nimic mai prejos ca altele din judeţ, cu forţă economică şi cu pretenţii.

Totuşi, în ciuda atât de multor obiective atacate, unele finalizate, altele lipsite momentan de finanţare pentru a le continua, dacă mergi mai departe de centrul de comună şi te opreşti în una dintre cele cinci localităţi componente, constaţi că, din pricina unor detalii scăpate din vedere, toate eforturile făcute pot să nu mai însemne nimic, ba, mai rău, să aibă repercusiuni dintre cele mai grave asupra vieţii celor care ar fi trebuit să fie beneficiarii direcţi ai dotărilor realizate.

Am oprit la Lăţunaş, sat de graniţă cu Serbia, de unde, în vremea comunistă, putea începe lungul şi imprevizibilul drum către libertate. Astăzi, poteca libertăţii de aici nu mai are  nici o semnificaţie – oricine poate parcurge Europa Occidentală în lung şi-n lat, ba chiar am devenit parte a acestei părţi de lume, închise altădată pentru noi. Cum la Lăţunaş n-am avut nici un ghid, a trebuit să găsim noi unul şi l-am găsit pe cel mai nimerit, un vârstnic de 82 de ani, care avea şi cheile a două puncte, neimportante din punct de vedere al spaţiului ocupat, dar esenţiale pentru viaţa puţinilor locuitori pe care îi mai are acest sat. Ghidului îi aparţine şi sintagma din titlu, care în parte este şi justificată.

Am fost invitaţi la căminul cultural, pompos denumit "Casa Naţională", unde din geam ne făcea cu ochiul afişul Concursului "Lada cu zestre", aflat pe agenda culturală a Consiliului Judeţean Timiş, care ne invita la... Jamu Mare, la un eveniment care a fost. Căminul cultural a fost renovat ca la carte, i s-au pus uşi şi geamuri termopan, este zugrăvit, vopsit, are şi firmă pe frontispiciu. Nu mai spunem cât a costat lucrarea plătită din bani publici, nici cine şi-a adjudecat-o. Astea pălesc faţă de cele ce le vom proba. Ei, bine, totul s-a făcut ca la carte, numai că există un detaliu care a scăpat tuturor – constructori şi edili. În apropierea frontonului, în stânga, plouă.

Dacă ţi se deschide poarta din grilaj metalic şi ajungi într-un intrând, poţi vedea o băncuţă. În faţă şi-n lateral se văd trei uşi. Ni se deschide cea din stânga: aici e punctul sanitar. Din uşă te îneacă un miros specific de mucegai negru. În acest loc, o dată pe săptămână, sunt consultaţi de medic adulţii, iar în săptămâna următoare, copiii. Nu mai este necesar să li se recomande "antibiotice", cresc natural pe colţul tavanului. În locul acestor medici, care se expun unor astfel de condiţii, în primul rând ei, am muta consultaţiile în stradă. În dreapta, ni se deschide o altă uşă: aici e biroul primăriei, unde vine din când în când casierul pentru a încasa impozitele.

Nu ştim când a fost ultima oară, dar aflăm că biroul mai este folosit câteodată şi de paznicii de noapte. Cât despre mătură, aceasta nu şi-a făcut vreodată apariţia în acest loc. Asupra uşii din faţă însă ghidul nostru nu mai are nici o putere. Puterea aparţine doar copiilor din sat. Am putut vedea însă, prin geamul termopan, că în sala mare a căminului sunt două sau trei mese de ping-pong, câteva bănci şi... o mătură. Dar mai ales că locul este foarte curat. Bravo, copii!

Ieşim din "Casa Naţională" spre ne îndrepta spre bufet. Aleea betonată pe care copiii o parcurg în timpul şcolii spre staţia de microbuz (autobuz) nu se mai vede din bălării. Nici apa nu mai trece pe sub podeţul care traversează drumul... naţional. Ca urmare, în faţa bisericii greco-catolice e o adevărată luncă, cu pipirig şi stufăriş, unde, după ploaie, rămâi sigur fără încălţări. Atât, deocamdată, din Satul Nimănui.