Locuitorii din Luncanii de Jos par a se afla la o răspântie de la capătul lumii

Pentru oricine pătrunde din afară în satul Luncanii de Jos, aÅŸezarea pare a fi una de la capătul lumii: de aici, dacă nu se îndură un localnic să-Å£i spună că, totuÅŸi, se poate merge ÅŸi mai departe, spre munte ÅŸi dincolo de el, spre Voislova, ai sentimentul că nu mai poÅ£i ieÅŸi decât îndărăt. Oamenii locului, dacă le intri la inimă ÅŸi-Å£i intră în vorbă, îÅ£i dau ÅŸi ei sentimentul că li s-a întâmplat la fel, cândva, într-un veac trecut, când au ajuns pentru prima oară aici ÅŸi, pentru că n-au vrut să pună un picior înapoia celuilalt, au rămas locului să întruchipeze, ca de dragul lui Lucian Blaga, veÅŸnicia. "Da' mai ÅŸtiu eu câÅ£i ani am!" se miră bătrâna Maria Muntean, când îi facem întrebare. Femeia nici nu mai are vreun motiv să-ÅŸi numere anii, i-a murit soÅ£ul astă-toamnă ÅŸi, de atunci, se obiÅŸnuieÅŸte cu eternitatea, stând în faÅ£a casei ca să mai admire, ca din spatele unui ecran de televizor, lumea prin care a trecut. "E sărac satul ăsta", ne mai spune, dezvăluindu-ne apoi, ca un secret de să-l spui cu fereală numai celor foarte apropiaÅ£i, că e aproape născută aici - adică în partea satului "de mai la deal", ca să înÅ£elegem noi că acolo e o altă lume. Ceva mai la vale, Dumitru Turcu, născut ÅŸi el în sat ÅŸi rămas vreme de 87 de ani statornic locului, e la fel de prins în exerciÅ£iul de-a înveÅŸnicirea: a avut doi copii ÅŸi i-au murit amândoi, lăsându-i, nu lângă el, ci undeva în lume, doi nepoÅ£i. "Să fiÅ£i sănătoÅŸi ÅŸi să mai treceÅ£i pe-aici!", ne urează bătrânul, ca ÅŸi când s-ar fi întâlnit cu Harap Alb ÅŸi i-a dat sfat să se ferească de spân.

Satul cu vatra în spinare
Până acum două generaÅ£ii, satul Luncani din comuna timiÅŸeană TomeÅŸti era unul singur, urmaÅŸ al unei obÅŸti care, de pe vremea primei sale atestări documentare, din 1365 (când actele de cancelarie îl consemnau cu numele de Padushausa - satul PadeÅŸului), sau ÅŸi mai de demult, ÅŸi-a tot mutat vatra când mai spre vârful muntelui, când mai la vale. Motivele au diferit de la epocă la epocă. Uneori, oamenii s-au ascuns de teama seniorilor care-ÅŸi tot pasau unii altora satul, prin danii ÅŸi confiscări, dar nu înainte de a mai încasa o dată birul. Alteori au încercat să înÅŸele vreo molimă, strămutându-se, după credinÅ£a vremii, cu tot cu cele sfinte. După ce habsburgii i-au alungat pe turci din zonă ÅŸi s-au înstăpânit peste bogăţiile munÅ£ilor de aici, ridicând chiar la Luncani un furnal de topit metale - fapta se întâmpla pe la 1734 -, o parte din localnici s-au scoborât din vârful muntelui, făcându-ÅŸi case mai aproape de locul de muncă, dar Å£inându-se de aceeaÅŸi obÅŸte. Numai pe vremea comuniÅŸtilor n-au mers aÅŸa lucrurile, tovarăşii consfinÅ£ind, din raÅ£iuni de control administrativ, existenÅ£a a două sate: "de Jos" ÅŸi "de Sus". Parohia a rămas însă una singură, în jurul bisericii construite prin 1975, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", numărând la începutul noului mileniu vreo 370 de suflete, dintre care mai puÅ£in de 30 (11 familii cu totul) în filia din Luncanii de Sus.

Ape ÅŸi drumuri
Oriîncotro te-ai întoarce în Luncani, piscurile de munte sunt, din priviri, cât să întinzi mâna la ele. Până la Vârful PadeÅŸ, care se înalţă la peste 1.377 de metri deasupra mării, sunt vreo ÅŸapte kilometri, iar Vârful Rusca, aproape la fel de înalt, străjuieÅŸte la 20 de kilometri. Pe versanÅ£ii lor e plin de galerii - unele (precum PeÅŸtera Luncani, de aceeaÅŸi mărime cu surata ei mai celebră de la RomâneÅŸti) lăsate de la natură, altele scobite de om pentru aragonit (ca pe culmile Piscului Niman) ori marmura albă de Valea Toplei, dar mai ales pentru fier ÅŸi aramă, exploatate aici încă din secolul XVIII. Când nu-ÅŸi face treabă omul pe culmile muntelui, îÅŸi trimite muntele soliile - cel mai adesea paÅŸnice, precum pâraiele cu nume de alint Åžtefania, Stânjeni ÅŸi Ruzi (care, coborând din PadeÅŸ ÅŸi Bordaru, se unesc cu râul Valea Toplei în afluentul Bega Luncani), alteori răzvrătite, cum s-a întâmplat în prima primăvară a acestui mileniu, când zăpezile topite pe versanÅ£i au format torenÅ£i cărora nu le-a putut sta nimic în cale. Pe firele apelor s-au făcut ÅŸi drumurile oamenilor: drumul judeÅ£ean 684 urmează Bega Luncani ÅŸi, după ce traversează întreaga comună TomeÅŸti, trece muntele spre Valea Bistrei, prin Voislova ÅŸi Zăvoi (urmând să lege, când lucrarea de modernizare va fi gata ÅŸi drumul spre Nădrag), în vreme ce drumurile comunale 116 (care leagă aÅŸezarea cu satul Zolt din comuna Fârdea) ÅŸi 117 (către Luncanii de Sus ÅŸi noua mănăstire "Acoperământul Maicii Domnului), fac ca, totuÅŸi, Luncanii de Sus să fie nu un capăt de drum, ci o răspântie. Pentru vremea când muntele va fi din nou prieten oamenilor.