Mandatul Emil Boc este una din manifestările hidrei bicefale care a nenorocit naÅ£iunea, i-a sărăcit cetăţenii ÅŸi ne-a compromis viitorul – afirmă energic ÅŸi fără rezerve adversarii actualei guvernări, situaÅ£i fie în opoziÅ£ia parlamentară, fie în cea a străzii, fie în cea din spatele ecranelor TV.

Ba pardon, mandatul Emil Boc va rămâne înscris în cartea de aur a istoriei, la capitolul „salvatorii neamului” – au susÅ£inut, cu aceeaÅŸi determinare ÅŸi lipsă de îndoială, partizanii guvernării, cu precădere cei ferm convinÅŸi că, prin numirea lui Mihai Răzvan Ungureanu, vor fi (vorba lui Vodă RareÅŸ) din nou ce-au fost ÅŸi chiar mai mult decât atât.

Adevărul nu se află nici la unii, nici la ceilalţi, ba nici măcar la mijloc, ci foarte departe de preocupările clasei noastre politice.

PreocupaÅ£i până la obsesie de confruntarea dintre ei – o confruntare care, nu putem să nu remarcăm, a depăşit de mult competiÅ£ia normală pentru putere politică –, reprezentanÅ£ii celor două tabere principale, dar ÅŸi cele câteva grupuri de „chibiÅ£i antisistem” care s-ar înfrupta din privilegiile sistemului, au scăpat din vedere esenÅ£a realităţilor care se ascund în spatele unor indicatori precum stabilitatea macroeconomică, ratingul de Å£ară ori evitarea procedurilor de infringement.

Fără îndoială importante, acestea nu sunt obiective în sine, ci mijloace menite să asigure atât de nesincer invocatul bine public.

CoaliÅ£ia de guvernare nu are nici un motiv de mândrie din faptul că a asigurat, prin cunoscutele curbe de sacrificiu pe care le decontează politic acum, îndatorarea ţării cu 20 de miliarde de euro – pentru că, numai anul acesta, cetăţenii ţării (mai ales cei mulÅ£i ÅŸi săraci ÅŸi aproape deloc cei care ÅŸi-au pus semnăturile pe documentele de credit) vor trebui să suporte achitarea unei rate de două miliarde de euro.

Însă nici opoziÅ£ia nu are dreptate să acuze acest împrumut, cel mai mare din istoria modernă a ţării, pentru că ÅŸi PIB-ul pe locuitor a atins cele mai mari valori din ultimul secol, fiind în prezent de peste zece ori mai mare decât cel din 1983, cel mai bun an al economiei comuniste.

OpÅ£iunile de politică financiară pot fi mai multe, problema de fond este cu ce se alege majoritatea tăcută ÅŸi activă din această alegere făcută în numele, dar fără consultarea ei – aspect pe care nu se grăbesc să ni-l lămurească nici guvernanÅ£ii, nici aspiranÅ£ii.

AcelaÅŸi lucru se poate spune ÅŸi despre alte rezultate ale guvernării proaspăt încheiate, excesiv lăudate de autorii ei ÅŸi aproape la fel de impropriu criticate de adversari: diminuarea deficitului bugetar (ÅŸi, în general, consolidarea fiscală), reducerea rolului statului în economie, reforma sistemului de pensii (ciudată prin rezultatul ei, pentru că ÅŸi-a propus să reducă pensiile speciale, pentru ca în final să le majoreze cu aproape 30 la sută, adică cu un miliard de lei lunar), flexibilizarea pieÅ£ei muncii ÅŸ.a.m.d.

Un exemplu ni se pare relevant pentru modul profund eronat în care formulează problemele atât coaliÅ£ia de guvernare, cât ÅŸi opoziÅ£ia parlamentară (de cealaltă opoziÅ£ie, aÅŸa-zis antisistemică, nici nu poate fi vorba, ea limitându-se la exerciÅ£ii de retorică-fără-logică): privatizarea managementului companiilor de stat, ca parte a unei altminteri discutabile strategii de retragere a statului din economie.

Teoretic, acest lucru înseamnă că decizia economică din câteva componente strategice ale economiei naÅ£ionale (precum transporturile feroviare sau complexul energetic, explicit menÅ£ionate în acordurile României cu FMI, deÅŸi ţările puternic dezvoltate nu le lasă din mâini nici dacă sunt în pericol să dea faliment) va fi lăsată în seama unor manageri, musai străini, pentru că – ni se explică – „statul este prost administator, ai noÅŸtri fură, pe când ăilalÅ£i sunt deÅŸtepÅ£i”.

Este adevărat că oamenii care au reprezentat statul în consiliile de administraÅ£iile ale companiilor strategice au fost proÅŸti administratori sau hoÅ£i, dar ei s-au putut comporta aÅŸa pentru că asta a fost politica guvernelor care i-au numit (ÅŸi care s-au hrănit generos din aceste „scurgeri”), dar, cel puÅ£in, statul ÅŸi-a putut păstra pârghiile de intervenÅ£ie în economie – deosebit de importante, în condiÅ£iile în care companiile respective au menirea de a genera profit nu la nivel de agent economic individual, ca orice langoÅŸerie, ci la scara economiei în întregul ei, prin corectarea unor balanÅ£e ÅŸi circuite ale resurselor.

Risipa şi furtul din aceste sectoare pot (şi puteau sub orice guvernare, dacă ar fi existat voinţă politică) să fie limitate prin corecta aplicare a legii.

A da, însă, asemenea „jucării” pe mâna unor manageri străini, legaÅ£i de interesele economiei naÅ£ionale doar prin atingerea unor indicatori stabiliÅ£i prin contract (ceea ce, după cum putem vedea în celelalte ţări bananiere, se realizează adesea prin sclavie modernă), înseamnă a renunÅ£a chiar ÅŸi la aceste minime garanÅ£ii, care fac parte din componenta economică a suveranităţii naÅ£ionale.

În schimb, statele puternic dezvoltate – precum Germania, stat care a încălcat ani la rând normele europene privind deficitul bugetar, dar acum, când e vorba de un pitic ca Grecia, se grăbeÅŸte să impună întregului continent o superpoliÅ£ie fiscală – ÅŸi-au stabilit de peste un deceniu, ca obiectiv strategic de prim rang, valorificarea maximală a aÅŸa-numitului „capital de locaÅ£ie industrială”.

În pofida aparenÅ£elor, statutul de economie superdezvoltată rezultă foarte puÅ£in din productivitatea superioară a unui strung american sau german (în treacăt fie spus, parcul industrial al supereconomiilor este de regulă cu un deceniu mai vechi decât cel din ţările emergente) ÅŸi foarte mult din capacitatea statului respectiv de a controla liniile de aprovizionare, preÅ£urile ÅŸi cantităţile materilor prime, standardele de calitate (vezi cazul oului de găină stresată) ÅŸi pieÅ£ele de desfacere, deloc în ultimul rând, modul în care sunt distribuite, la nivelul multinaÅ£ionalelor, costurile ÅŸi beneficiile.

Astfel, Å£ara care numeÅŸte directorii într-un consorÅ£iu transfrontalier se îmbogăţeÅŸte, în schimb, Å£ara care furnizează doar muncitorii (iar România îi furnizează contra unor salarii jalnice, de 157 de euro pe lună, mai puÅ£in de jumătate din cel al unui polonez ÅŸi infim faţă de media de 3.411 euro de care se bucură un german) sărăceÅŸte, suportând pe deasupra ÅŸi costurile mascate ale unui management dispus la orice pentru atingerea indicatorilor de plan – spre exemplu, la mascarea proceselor de poluare subliminală ori a costurilor ascunse ale refacerii ÅŸi reconversiei forÅ£ei de muncă utilizată (ÅŸi uzată) în reprize scurte când într-un domeniu de activiutate, când în altul.

În comparaÅ£ie cu acest gen de probleme, bătălia dintre „dictatorul de la Cotroceni” ÅŸi „monstruoasa coaliÅ£ie” nu are chiar nici cea mai mică miză.