Am intrat în Anul I. L. Caragiale cu ocazia centenarului morÅ£ii acestuia. Probabil că nici nu se potrivea mai bine cu politica românească din zilele noastre această reîntoarcere la spiritul caragialesc, atât de coroziv ÅŸi zeflemitor, creionând arhetipuri ce se păstrează nealterate în conÅŸtiinÅ£a naÅ£ională.

DeÅŸi receptat cu dificultate pe alte meleaguri, unde gagul politic este la ordinea zilei, mergând, inerent, spre zona facilului sau a vodevilului, la noi comediile lui Caragiale respiră un aer mereu proaspăt, alimentat din belÅŸug de protagoniÅŸtii scenei parlamentare.

De altfel, actualitatea lui Caragiale porneÅŸte de la comicul de limbaj, uÅŸor de remarcat la un popor guraliv, în timp ce situaÅ£iile nu fac decât să confere cadrul acestui gen literar aparent minor. Åži totuÅŸi, mai presus de toate aceste aspecte, domneÅŸte spiritul caragialesc pe care românii îl simt mai pregnant ca alte naÅ£ii.

Cu greu te poÅ£i amuza de prostia lui Rică Venturiano dacă îl auzi în altă limbă, tot aÅŸa cum la fel de greu te distrează ticăloÅŸia lui CaÅ£avencu sau nedumerirea Cetăţeanului Turmentat dacă nu trăieÅŸti printre mititeii ce sfârâie pe grătare.

Caragiale a creat o lume de proÅŸti, de impostori, de escroci, de imorali ÅŸi de naivi pe care o respirăm aproape zilnic. Ea este numai a noastră. În altă parte îÅŸi pierde farmecul, magia lingvistică, deÅŸi politicianul veros ÅŸi viclean, funcÅ£ionarul hulpav, dobitocul înstărit, soÅ£ia frivolă, petrecăreÅ£ul zbanghiu, ziaristul încrâncenat, soÅ£ul nevolnic ÅŸi încornorat sau sluga necredincioasă se regăsesc în multe alte literaturi ale lumii. La Caragiale ele dobânesc un nimb profund românesc, expresiile lui nu sunt repetate doar de actori, ci ÅŸi de omul de pe stradă care „simte adânc ÅŸi vede enorm”.

Oricât ar fi de scandaloasă această afirmaÅ£ie, pe care mi-o asum cu orice risc, m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă I. L. Caragiale n-ar fi existat? Despre Eminescu ÅŸtim că trebuia să existe, că acest popor îi datorează mai mult decât pot unii să-ÅŸi închipuie, dar ce ne-a adus I. L. Caragiale? Râsul, desigur. Nevoia de a ironiza o clasă politică mizerabilă, de a dispreÅ£ui o societate umorală ÅŸi mercantilă, în care tot ce contează este înÅŸelăciunea ÅŸi împăcarea fariseică sau, mai bine zis, de a detesta o lume cu care, paradoxal, nu facem decât să ne confundăm.

Anul Caragiale ar avea menirea să ne amintească  faptul că de un secol în mentalitatea românilor nu s-a schimbat aproape nimic ÅŸi că acum  Nenea Iancu este mai actual ca oricând. DemocraÅ£ia dâmboviÅ£eană, în cântec de manea ÅŸi fum de grătare populare, i-a revitalizat brusc personajele, dându-le o dimensiune ruptă din viaţă.

Avem mii de Venturiano, de CaÅ£avencu, de Conu Leonida, de ZiÅ£a, de Pristanda, de Cetăţeanul Turmentat, de Crăcănel, îi vedem aproape zilnic la televizor, îi găsim pe internet, îi întâlnim pe stradă, pe unii îi admirăm ÅŸi îi votăm, pe alÅ£ii îi batjocorim, căci sunt o parte indestructibilă a poporului român.

Caragiale ne-a pus pe frunte această etichetă ÅŸi a făcut-o, poate, cu cele mai bune intenÅ£ii. A crezut, probabil, că lumea lui odioasă în grotescul ei va dispărea nu peste multă vreme ÅŸi că el, deÅŸi atât de egolatru, nu va fi decât un clasic pierdut în timp.

Timpul, însă, nu vrea să-l aÅŸeze într-un con de umbră ÅŸi cu fiecare zi îi pune în lumină opera pe care unii sunt tentaÅ£i s-o considere minoră. În mod clar, toÅ£i aceÅŸtia nu ÅŸtiu ce înseamnă să „simÅ£i adânc ÅŸi să vezi enorm.” Åži totuÅŸi, dacă I.L. Caragiale n-ar fi existat, oare ar fi trebuit inventat? Este o simplă întrebare.