Scriitorul Nicolae Breban, asupra căruia CNSAS a constatat că a fost colaborator al fostei Securităţi, a anunÅ£at duminică, pe blogul editurii Ideea Europeană, că îÅŸi anunţă retragerea din consiliul Uniunii Scriitorilor din România (USR), nefiind vorba despre "o demisie, nici măcar una de onoare". ReacÅ£ia scriitorului vine  după ce preÅŸedintele USR, Nicolae Manolescu, i-a adus mai multe critici lui Breban, pe care l-a numit "agent de influenţă".

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut, la 6 aprilie, Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban.

Ulterior, preÅŸedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, i-a dedicat un editorial lui Breban, în România literară. "Rapoartele securiÅŸtilor arată că-l cunoÅŸteau (pe Nicolae Breban, n.r.) mult mai bine decât îi cunoÅŸtea el pe ei. Åžtiau pe ce butoane să apese ca să-i trezească orgoliul ÅŸi să-l determine să colaboreze. („ Fiind o persoană extrem de volubilă, poate fi uÅŸor de exploatat informativ, dar totodată este incapabil de a păstra un secret...”) Partea proastă este că nici astăzi N. Breban nu acceptă că a fost folosit fără scrupule ÅŸi că i s-au smuls declaraÅ£ii compromiţătoare moral pentru el ÅŸi primejdioase profesional pentru noi", scria, printre altele, Manolescu.

Duminică, Nicolae Breban, membru în consiliul Uniunii Scriitorilor, a scris, la rândul său, un comentariu cu titlul "RuÅŸine, dle N. Manolescu!", postat pe blogul editurii Ideea Europeană. Printre altele, Breban vorbeÅŸte despre Manolescu spunând că "dintr-un critic sever ÅŸi inteligent, fidel literaturii române ÅŸi valorilor ei", a devenit "un fel de măscărici".

În finalul comentariului, Breban scrie că îÅŸi anunţă retragerea din consiliul USR. "Nu, nu poate fi vorba de o demisie, nici măcar de onoare, cum se spune, actualul comitet de conducere a breslei noastre ÅŸi nici preÅŸedintele ei nu sunt demni de a primi un asemenea act", spune Nicolae Breban.

Citiţi integral comentariul:

"Ce-i cu prostia asta, de „agent de influenţă”, expresie lansată ca un zvon de unele dame isteroi de la Paris, fiinÅ£e „fine” care nu au publicat, decenii la rând, vreun titlu în acest mândru ÅŸi liber oraÅŸ, expresie pe care unii nătărăi, la care văd acum căte înÅŸiri grăbit ÅŸi mata, o repetă, fără să vă treacă o clipă prin cap – de conÅŸtiinţă nu mai vorbesc! – că mândrul ÅŸi arogantul, îmbibat realmente de propria sa valoare, atâta câtă este, Breban nu poate fi instrumentul nimănui, nu poate fi instrumentul nici unei puteri. Nici în vis!

Am fost tentat, recunosc, să pun un alt titlu acestui text, cel folosit de un invitat al dtale la cenaclurile literare pe care le conduceai, un jurnalist cunoscut care semna într-un ziar de mare tiraj un text cu un titlu care suna cam aÅŸa: „Mârşăvia lui Nicolae Manolescu”. Mi s-a părut atunci ÅŸi îmi pare ÅŸi azi prea drastică ÅŸi neadevărată titulatura ziaristului; m-am înÅŸelat?, mă înÅŸel?

Da, „amice”, e cam jenant cu ce te ocupi sau nu te ocupi de o bună bucată de vreme; ba, folosind de vreo două decenii revista România literară, sprijinit de amicii apropiaÅ£i de la GDS ÅŸi de la CNSAS, ataci memoria, numele ÅŸi opera unor scriitori de vârf, condamnaÅ£i de comuniÅŸtii staliniÅŸti la ani grei de temniţă, terfeliÅ£i după moartea lor, precum poetul Ion Caraion sau, mai recent, marele cărturar, cunoscut ÅŸi elogiat pe două continente, Adrian Marino. (Ca ÅŸi alÅ£ii, scriitori adevăraÅ£i pe care nu-i mai înÅŸir aici, unul dintre ei a murit de inimă rea, de curând, după ce a vrut, bietul, să se lege cu lanÅ£uri de clădirea unei Uniuni care-l privea cu indiferenţă!) Ba te ascunzi la Paris într-o funcÅ£ie vag-pompoasă, din care, de aproape un deceniu, nu a răzbătut cel mai mic ecou al vreunui sprijin sau ajutor dat literaturii, culturii care te-au trimis acolo. (Mă rog, prin persoana actualului preÅŸedinte, de care nu vă jenaÅ£i să staÅ£i aproape, nici dta ÅŸi nici prietenul dumitale apropiat, fosta marea speranţă a filosofiei româneÅŸti, G.L., dar mie nu conteniÅ£i să-mi reproÅŸaÅ£i că am stat lângă un alt preÅŸedinte, N.C., căruia, voi uitaÅ£i să amintiÅ£i cu îndârjire, eu i-am dat cea mai usturătoare palmă în coloanele celui mai mare ziar francez, Le Monde!)

ATENTIE!Mai nou, dintr-un critic sever ÅŸi inteligent, fidel literaturii române ÅŸi valorilor ei, ai devenit un fel de măscărici care se preface că îi apără pe scriitori ÅŸi biata lor Uniune, înfundându-i ÅŸi pe unii ÅŸi pe alÅ£ii tot mai adânc în mâlul unei indiferenÅ£e generale ÅŸi în valurile unor calomnii „isteÅ£e”, nu rareori insolente, rezultatul fiind acela că niciodată de aproape un secol de când există Uniunea noastră prestigiul ÅŸi importanÅ£a scriitorului român nu au fost mai coborâte în societatea românească. Nici măcar sub comuniÅŸti! Poate altădată, voi scrie ÅŸi despre aceasta, când voi avea timp ÅŸi voi considera necesar – deoarece, dvs., criticii literari, comentatorii, aplicaÅ£i sau nu ai acelor texte semnate de adevăraÅ£ii creatori, imitându-i pe unii confraÅ£i francezi, la fel de limbuÅ£i ÅŸi de înfumuraÅ£i, aÅ£i uitat raporturile reale între creaÅ£ie ÅŸi receptare! – de data aceasta, mă voi ocupa doar de editorialul dtale din nr. 16 al R.L. ÅŸi de ecourile ultimei ÅŸedinÅ£e de consiliu al USR care mi-au parvenit, aici, unde mă aflu, încă departe de capitală.

Printr-un joc nici măcar prea subtil de amestec de adevăr ÅŸi de insinuări calomnioase, afirmi cu mină gravă tot felul de prăpăstii, ca să nu le spunem minciuni grosolane. Uneori, e drept, nici nu sunt aÅŸa ceva, ci cu mult mai grav:  calomnii, jumătăţi de adevăruri combinate cu insinuări, cu zvonuri ÅŸi cu falsuri la prima sau la a doua mînă. Iată un exemplu de minciună grobiană, de data aceasta, informaÅ£ia, o deÅ£ii, culmea, dintr-un text al meu, deoarece nu se afla nimeni altul în preajmă care să poată fi martor: ai declarat în ÅŸedinÅ£a de consiliu, dle N.M., că eu am venit „împreună” cu generalul de securitate PleÅŸiţă în curtea Uniunii, în primăvara anului ’77, producând „rumoare” în jur. Cui? Pavajului, pomilor, furmoaselor statui italiene? Nu, „amice”, nu am venit „împreună” cu generalul amintit, eu mă găseam deja în curte când a intrat pe poartă Dacia neagră a sus-numitului. Tocmai coboram din biroul preÅŸedintelui de atunci, Virgil Teodorescu, unde, în prezenÅ£a altor scriitori, tovarăşul D. GhiÅŸe, important acivist C.C., a anunÅ£at că în urma intervenÅ£iei mele ÅŸi a lui Nichita Stănescu la secretarul C.C. Burtică, criticul I. NegoÅ£escu, arestat de vreo două-trei zile, va fi eliberat. AcelaÅŸi lucru l-am rugat eu pe generalul amintit mai sus, care s-a întreÅ£inut cu mine vreun sfert de ceas în curtea absolut goală a USR, rugându-l să-i acorde paÅŸaport de plecare din Å£ară marelui critic. Căruia, furibund – sau prefăcându-se astfel! –  PleÅŸiţă îi aducea grave învinuiri, dintre care una, cel puÅ£in, apoi, s-a dovedit reală. Apoi, într-adevăr, NegoiÅ£escu a fost eliberat ÅŸi a putut părăsi Å£ara.

În editorialul amintit termini, afirmând cu nonÅŸalant dispreÅ£, că m-aÅŸ fi „transformat într-un amărât de ÅŸoricel ce-ÅŸi ronţăia laÅŸitatea în urechea generalului PleÅŸiţă”. Din îndepărtata ÅŸi însorita, calma Spania unde-mi întovărăşesc soÅ£ia mea, grav atinsă de o boală auto-imună, am primit zeci de telefoane de la ziariÅŸtii zeloÅŸi de a-ÅŸi umple paginile cu numele ÅŸi „isprăvile” mele – reale sau inventate nu contează prea mult – ziariÅŸti de la care am aflat că singura „dovadă” a „colaborării” mele cu securitatea lui CeauÅŸescu ar fi o teribil de „infamantă” discuÅ£ie la telefon cu acelaÅŸi general pomenit mai sus. Negăsind nici un fel de angajament semnat de mine ÅŸi absolut nici o hârtie semnată de mine care să conÅ£ină „informaÅ£ii” date de mine oamenilor poliÅ£iei secrete, v-aÅ£i apucat, dta, stimabile, ca să zicem aÅŸa, Manolescu, ca ÅŸi alÅ£ii, sumedenie, săracii de voi, harnici ÅŸi lacomi de senzaÅ£ii „tari”, lacomi să scormoniÅ£i prin coÅŸurile private de gunoi, să croÅŸetaÅ£i pe o unică sau două, trei, habar n-am!, discuÅ£ii telefonice pe care, probabil, le-aÅŸ fi avut eu cu acest general. Ba e târâtă ÅŸi biata ÅŸi sfânta mea Mamă în noroiul dvs., ÅŸi câte vreun ipochimen, zis autor literar, se miră că Mama unui romancier se bucură când află că oamenii puterii vor, în sfârÅŸit, să-i publice un volum de circa 700 de pagini, cu vreo două mii de observaÅ£ii ale cenzurii, pe care încăpăţânatul, megalomanul ei fiu se obstina să nu le ia în seamă, deÅŸi de ani de zile nu avea nici un fel de venit în Å£ara sa, era scos din manuale ÅŸi din biblioteci, text respins de două edituri „fruntaÅŸe” bucureÅŸtene, una pentru care a luptat chiar el să fie înfiinÅ£ată ÅŸi acordată scriitorilor români, condusă de un prozator cu faimă, în vremea aceea extrem de generos retribuit de aceleaÅŸi „instanÅ£e”, care urmau să umple de noroi ÅŸi de sudalme  romanul numit Bunavestire, la apariÅ£ie, se pare nu cea mai insignifiantă proză a ultimei jumătăţi de secol românesc.

„Åžoricel laÅŸ” spui, „stimabile”, „ un ÅŸoricel” care a reuÅŸit să învingă puterea discreÅ£ionară ÅŸi grosolană a dictaturii ceauÅŸiste ÅŸi să arunce pe piaţă câteva zeci de mii de exemplare ale unui formidabil roman, unic prin originalitatea stilului ÅŸi pregnanÅ£a caracterelor, roman în care e satirizat în tonuri vitriolante chiar sistemul ÅŸi personajele acestui sistem, socialisto-comunist. Un „ÅŸoricel laÅŸ”, căruia ai venit – în persoană, tocmai dta, gâfâind de emoÅ£ie – să-i citeÅŸti în fapt de seară cronica laudativă a unui roman despre care nimeni nu credea că va mai apărea în limba ÅŸi literatura română, ÅŸi de a cărui apariÅ£ie, în cele din urmă, depindea, autorul care sunt, romancier care se întreba dacă să mai întârzie în miraculoasa ÅŸi extrem de contradictoria sa Å£ară. Atunci, dle Manolescu, ni se părea că e o victorie a noastră ÅŸi a literaturii apariÅ£ia acestui text, iar peste vreun an – eu mă aflam la Paris – aÅ£i luptat, un grup curajos de scriitori, membri ai juriului USR, să-i daÅ£i premiul Uniunii acestui text. La Bunavestire m-am referit.

Dta ai fost atunci pedepsit ÅŸi Å£i s-a retras semnătura un timp, pentru că mi-ai lăudat cartea, atacată imund de toată presa de partid ÅŸi de presa literară a naÅ£iunii; ai fost mândru de această „interdicÅ£ie”, de această suferinţă reală, care, la voi, pe plaiurile „comentării”, se iveÅŸte ceva mai rar. Åži se pare că eÅŸti ÅŸi azi mândru de acest moment, ca ÅŸi de acel text al „ÅŸoricelului laÅŸ”, care – ce ciudat – a zidit un munte de proză în literatura naÅ£ională. Da, am, până azi, vreo 15.000 de pagini publicate, inclusiv douăzeci de romane, unele dintre ele, vreo ÅŸapte, opt sau nouă, declarate capodopere de nu puÅ£ini. Nu le mai înÅŸir, sunt ultra     cunoscute titlurile ÅŸi, da ÅŸi prin acestea, noi cei câÅ£iva, poeÅ£i ÅŸi prozatori, atunci, în vremuri de mare presiune ÅŸi grosolănie a autorităţilor, am învins. SusÅ£inuÅ£i ÅŸi de voi, unii critici, printre care te numărai ÅŸi mătăluţă: ce flăcău frumos, fin, inteligent ÅŸi – uneori chiar curajos – erai!

Dacă eu eram, cum spuneÅ£i voi, excesiv de amabil cu CeauÅŸescu sau cu generalul său de poliÅ£ie, dumneata erai, cum să zic, cel puÅ£in la fel de amabil, de servil… nu cu ÅŸefii puterii, ci cu un oarecare politruc-ÅŸef, pe nume IvaÅŸcu, slugă el însuÅŸi a lui Gh. Maurer, complice ÅŸi reazăm al ÅŸefului statului, Dej, torÅ£ionar ÅŸi călău al elitei româneÅŸti, culturale, politice ÅŸi ţărăneÅŸti. Deoarece acest ticălos ÅŸi real criminal, Gh. Dej – cu complicii lui Drăghici, Maurer ÅŸi alÅ£ii – a torturat, a ucis nu puÅ£ini oameni, a organizat cele mai scabroase, cele mai inumane temniÅ£e ale comunismului răsăritean! Dej ÅŸi Drăghici sau Nicolski – zis PantiuÅŸa – de care nu mai vorbeÅŸte nimeni azi, dar toÅ£i au în gură silabele mai noi ale unui dictator ÅŸi ale ofiÅ£erilor său care nu se pot compara nici pe departe cu samavolniciile de nedescris, comise de către cei de mai sus faţă de valorile poporului în mijlocul căruia ne-am născut.

Vă uimiÅ£i că eram amabil cu ÅŸeful poliÅ£iei ÅŸi nu cu securistul din colÅ£ cu care tăifăsuiau ÅŸi căruia îi înmânau, bieÅ£ii de ei, zeci de autori de toate categoriile, înfricaÅ£i ÅŸi zăpăciÅ£i de o molimă care nu se mai termină, aÅŸa-zise „informaÅ£ii”? Åži că era ÅŸi el, generalul PleÅŸiţă, „amabil” cu mine ÅŸi mă întreba „ce-mi mai face piciorul”? Păi, el se prefăcea amabil deoarece se temea al dracului să nu mă aliez cu Goma! Iar adjuncÅ£ii săi, vezi viitorul general Tăbăcaru, mă ameninÅ£au cu bătaia ÅŸi cu închisoarea, ca ÅŸi pe Goma, dacă „mai continui să mă văd cu reprezentanÅ£i ai presei străine ÅŸi să dau relaÅ£ii presei străine!”. Vorbind de PleÅŸiţă, plângându-mă lui, în felul meu, drastic, când o fac, că-mi sunt refuzate textele, el a promis că va pune el însuÅŸi o „vorbă bună” pe lângă Burtică ca să apară în sfârÅŸit Bunavestire. Åži se pare că a făcut-o, romanul a apărut ÅŸi Breban nu a mai fost obligat să-ÅŸi ia lumea în cap. „M-a cumpărat” cum a zis chiar ÅŸi Goma într-unul din jurnalele sale cam pipărate, da, dar „învins-a Gândul!”, cum mi-ai scris matale, Nicolae, vai, prietene, pe una din frumoasele tale cărÅ£i de altă dată! Cum luptam cu „Fiara” ÅŸi cu fiarele! Iar azi, iată-ne, bătrâni, unii cu miliarde, zornăindu-ne prin buzunare, încărcaÅ£i de funcÅ£ii care nu fac nici bine, nici rău nimănui, alÅ£i „ÅŸoricei” sau ditamai „ÅŸobolani laÅŸi” pe lângă noile puteri, care de vreo douăzeci de ani umilesc ÅŸi-i îndepărtează pe scriitori de propriul lor popor, ÅŸtergându-le chipul de pe sticla televizioarelor ÅŸi retrăgându-se din ediÅ£iile care altădată, chiar ÅŸi sub comuniÅŸti, erau dedicate valorilor acestei  literaturi. Deoarece, acum valoarea supremă, importată de nu ÅŸtiu unde, este „ceea ce se vinde!” Or, se pare, că literatura bună, artele ÅŸi filosofia, psihologia, sociologia, ca ÅŸi alte arte umaniste „nu se mai vând”!

Ce-i cu prostia asta, de „agent de influenţă”, expresie lansată ca un zvon de unele dame isteroide la Paris, fiinÅ£e „fine” care nu au publicat, decenii la rând, vreun titlu în acest mândru ÅŸi liber oraÅŸ, expresie pe care unii nătărăi, la care văd acum că te înÅŸiri grăbit ÅŸi mata, o repetă, fără să vă treacă o clipă prin cap – de conÅŸtinţă nu mai vorbesc! – că mândrul ÅŸi arogantul, îmbibat realmente de propria sa valoare, atâta câtă este, Breban nu poate fi instrumentul nimănui, nu poate fi instrumentul nici unei puteri. Nici în vis!

Cu acestea te las, vechi ÅŸi părăginit prieten, inflamat azi de idealuri mai „substanÅ£iale”, uimit cum se poate nărui, cum se poate detraca o prietenie, amintindu-mi de cei care ne-au fost cu adevărat aproape, un Ivasiuc, Matei (Călinescu) sau Nichita, bucuros oricum că aceste spirite luptătoare ÅŸi vii nu vor fi trăit noile vremuri „pragmatice”, în care totul se vinde. Uneori ÅŸi fraÅ£ii!…

P.S. Cu această ocazie îmi anunÅ£ retragerea mea din consiliul USR. Nu, nu poate fi vorba de o demisie, nici măcar de onoare, cum se spune, actualul comitet de conducere a breslei        noastre ÅŸi nici preÅŸedintele ei nu sunt demni de a primi un asemenea act. Nu, să nu se creadă că e vorba la urma-urmei de o sfadă, de o „neînÅ£elegere gălăgioasă” între un romancier ÅŸi un critic. Nu, lucrurile au luat o turnură prea gravă, nu pentru subsemnatul, ci pentru întreaga noastră suflare literară, ÅŸi e de la sine înÅ£eles că eu mă retrag din treburile publice ale unei comunităţi care nu ÅŸtie sau nu poate să lupte nu numai pentru drepturile ÅŸi nevoile imediate, dar ÅŸi pentru păstrarea vie a marii tradiÅ£ii a Gândului ÅŸi literaturii române, cea care a zidit osatura acestei ţări, cea care a ridicat minÅ£ile multora ÅŸi a dat speranţă în vremuri de restriÅŸte.

M-am mai „retras” ÅŸi altădată din „funcÅ£ii”, deÅŸi, atunci, în vara lui ’71, când se pregătea cu urale ÅŸi angajări entuziaste o ciudată dictatură personală în sânul unei alte dictaturi, cea comunistă, mulÅ£i, din vârfurile culturii, la întoarcerea mea în Å£ară, întoarcere plină de riscuri incalculabile, m-au privit zâmbind apropo de „exaltarea” mea pariziană. DeÅŸi le spuneam răspicat că „omul acesta”, se ÅŸtia de cine vorbesc, nu, nu va distruge cultura românească, prea tânără ÅŸi prea viguroasă pentru a fi sugrumată, ci va distruge naÅ£iunea; în temeliile ÅŸi în moralul ei! Ceea ce a ÅŸi făcut, s-a văzut aceasta de toată lumea la mai puÅ£in de un deceniu de la acea „vară fierbinte” a lui ’71.

Oare, să fiu din nou profet în vremuri tulburi? Recunosc, nu-mi convine acest rol, adesea incomod ÅŸi extrem de riscant, prefer, încă o dată, ca în tinereÅ£e, amplul jilÅ£ de romancier al tinerei ÅŸi formidabilei mele literaturi. Române!

AcelaÅŸi,

N.B."