Criza care ne-a lovit acum 900 de zile, aceea venită „din import”, avea două componente clare: închiderea robinetelor de finanÅ£are externă ÅŸi reducerea drastică a puterii de cumărare pe pieÅ£ele noastre de desfacere. Infiltrată în Å£ară în toamna anului 2008, această criză s-a terminat în vara anului următor, iar până la sfârÅŸitul acestui an, economia românească a recuperat două treimi din finanÅ£area externă ÅŸi mai mult decât de sută la sută la exporturi.

Dacă singura noastră problemă ar fi fost criza financiară mondială, la ora aceasta ne făceam cu toÅ£ii concediile la Rio de Janeiro. Din păcate, însă, am rămas pe cap cu celelalte crize, numeroase ÅŸi mai ales foarte grele, aproape toate fiind de sorginte internă: neguvernabilitatea economiei, criza instituÅ£iilor statului ÅŸi a societăţii civile, desindicalizarea forÅ£ei de muncă ÅŸi lipsa cronică de solidaritate funcÅ£ională a patronatelor, angrenarea în conflicte politice, economice ÅŸi chiar culturale lipsite de miză, toate acestea ÅŸi încă multe altele ne-au făcut viaÅ£a amară ÅŸi în 2009, ÅŸi în 2010, iar după cum se arată sorÅ£ii, vor continua să se amărască ÅŸi în anul următor.

Rămânând strict în zona economicului, nu putem să nu observăm că, atât în 2009, cât ÅŸi în anul care abia se încheie, toate politicile anticriză adoptate de partidele perindate pe la guvernare nu numai că n-au estompat cu nimic efectele secundare ale lipsei de finanÅ£are, ci chiar le-au amplificat, generând o instabilitate a regulilor pe care România n-a mai cunoscut-o de mai bine de un deceniu.

Decizii luate peste noapte, fără nici un studiu de impact, încăpăţânarea pe formule pe care numai un dictator ramolit ÅŸi în stare de ebrietate le-ar fi putut crede posibile (cum a fost intenÅ£ia de a tăia pensiile), norme de aplicare adoptate în contra legilor pe care ar fi trebuit să le expliciteze etc., au făcut din piaÅ£a românească un teren al sporturilor extreme.

Pentru a justifica această sarabandă a politicilor-fără-cap, ni s-a aruncat mereu în faţă sentinÅ£a „aceasta este singura cale” – de parcă ne-ar fi vorbit taica Mao ÅŸi nu lideri ÅŸcoliÅ£i pe la Bruxelles ÅŸi Washington. Åži ei (liderii politici adică), ÅŸi pletora de „economiÅŸtii de talk-show” care ne-au fericit cu sfaturile în această perioadă s-au întrecut în diagnostice aberante, dovedind – dacă mai avea cineva îndoieli – că habar n-au despre ce vorbesc, necum să fie în stare să conceapă vreo strategie economică.

Una dintre aberaÅ£iile cele mai frecvent invocate a fost ideea că, în perioada sa de avânt, economia românească a crescut exclusiv pe seama speculaÅ£iilor imobiliare ÅŸi a consumului pe credit. În realitate, pe lângă asemenea mecanisme, creÅŸterea economică din perioada anilor 2000 – 2008 s-a bazat ÅŸi pe industria IT, producÅ£ia de autoturisme ÅŸi echipamente auxiliare, respectiv, pe poziÅ£ia de jucător energetic de rang regional pe care România ÅŸi-a consolidat-o la începutul acestui deceniu (la toate aceste capitole, Å£ara noastră ocupând locurile patru – cinci în Uniunea Europeană) – iar faptul că guvernanÅ£ii habar n-au avut ce guvernează s-a reflectat în incapacitatea de a adopta măsuri eficiente de protejare a acestor industrii, care ar fi adus bugetului o parte a veniturilor mult-râvnite.

Avem o criză. Cum procedăm?

AceeaÅŸi miopie explică ÅŸi faptul că executivul a irosit uriaÅŸa resursă pe care a generat-o, încă în iarna dintre 2008 ÅŸi 2009, sectorul privat al economiei naÅ£ionale, care s-a restructurat cu o rapiditate exemplară, preluând astfel 80 la sută din ÅŸocul financiar iniÅ£ial al crizei. Când, cu o întârziere de aproape un an, guvernanÅ£ii au realizat că nu pot fenta restructurarea sectorului public, în loc să repare ceea ce se mai putea repara, s-au năpustit ca taurul la flamura roÅŸie să restructureze tot ce li s-a nimerit în cale – repetând în domeniul politicilor economice năzbâtia conducerii acelei ÅŸcoli rurale care, dovedind elan în aplicarea măsurilor de vaccinare contra cancerului de col uterin, a aplicat vaccinul întâi băieÅ£ilor.

În elanul tăierilor din bugete, s-au eliminat sursele de cofinanÅ£are ale proiectelor declarate eligibile la absorbÅ£ia de fonduri europene, s-au concediat funcÅ£ionari care trebuiau să aplice politicile decise cu două ÅŸedinÅ£e de guvern înainte, s-au încălcat legi ÅŸi contracte (inclusiv internaÅ£ionale) care, aduse în faÅ£a instanÅ£ei, au dublat nota iniÅ£ială de plată – într-un cuvânt, s-a făcut tot ce era omeneÅŸte posibil ca economia să funcÅ£ioneze după principiul „decât mult ÅŸi fără rost, mai bine puÅ£in ÅŸi prost”.

De unde erau pasagerii carului răsturnat la Caracal?

Faptul că, ÅŸi în aceste condiÅ£ii de management „pe invers”, economia naÅ£ională nu a sucombat se explică doar prin capacitatea de adaptare a cetăţenilor de rând (care, obiÅŸnuiÅ£i de veacuri cu trecerea de la o criză la alta, n-au zis „dar de ce să plătim noi?”, ci doar „jefuiÅ£i-ne mai cu blândeÅ£e”) ÅŸi prin potenÅ£ialul uriaÅŸ pe care-l are, totuÅŸi, piaÅ£a românească.

De altfel, de aceeaÅŸi adaptare au dat dovadă mai toÅ£i est-europenii ieÅŸiÅ£i din comunism cu o generaÅ£ie în urmă – ÅŸi trebuie să observăm că nu statele ex-comuniste au ajuns în pragul falimentului, ci ţări cu economii „de vitrină” (precum Grecia, Irlanda sau Portugalia) dintr-un Occident care nu învaţă din propriile greÅŸeli.

DiferenÅ£a dintre noi ÅŸi restul est-europenilor o face, din păcate, clasa noastră politică – numită aÅŸa, probabil, pentru că cei mai mulÅ£i se comportă de parcă ar fi absolvit o singură clasă a ÅŸcolii obligatorii. Åži în anii în care economia era pe creÅŸtere, dar mai abitir de când au început necazurile economice, politicienii noÅŸtri s-au întrecut în a declanÅŸa confruntări fără nici o finalitate.

Cei aflaÅ£i la guvernare (care, fără îndoială, au principala responsabilitate pentru balamucul generalizat în Å£ară) au decis, Dumnezeu ÅŸtie cum ÅŸi de ce, să declanÅŸeze război tuturor: opoziÅ£iei, sindicatelor, patronatului, pensionarilor, propriilor subalterni, justiÅ£iei, statelor aliate ÅŸi celor adversare ÅŸ.a.m.d., ba chiar ÅŸi propriilor sponsori politici. Nici nu e de mirare că, în acest context, chiar ÅŸi dacă Sfântul Duh le-ar fi revelat taina ieÅŸirii instantanee din criză, echipa guvernamentală nu mai are cu ce ÅŸi cu cine să aplice măsurile propuse.

La rândul lor, formaÅ£iunile de opoziÅ£ie ÅŸi-au depăşit planul la călcatul în străchini, mobilizând electoratul în lupte de dinainte pierdute (ÅŸi mirându-se apoi, juvenil, că acesta a obosit să mai răspundă la chemări), dar mai ales propunându-ÅŸi strategii de acÅ£iune politică capro-varziste, gen „haideÅ£i să-i apărăm ÅŸi pe amărâÅ£ii societăţii, ÅŸi pe noii nomenclaturiÅŸti”. Pe deasupra, PSD ÅŸi PNL (adică partidele-chalanger, care trebuie să reprezinte, în condiÅ£iile de criză, strategia de rezervă a unei democraÅ£ii) au găsit de cuviinţă să-ÅŸi rezolve litigiile interne tocmai acum, amplificând deruta generală.

Fabula ÅŸvabului mijlocaÅŸ

Una din vorbele de duh din popor, puse de bănăţeni pe seama gospodarului ÅŸvab, sună astfel: „Toate au un capăt, doar cremvurÅŸtiul două”. Maxima se aplică ÅŸi crizei actuale, care, mai mult de capul ei decât de teama guvernanÅ£ilor noÅŸtri, se va retrage la anul discret, lăsându-ne cu „ai noÅŸtri” pe cap, toÅ£i băieÅ£i unul ÅŸi unul, gata oricând să ne fericească cu noi ÅŸi noi (dar nu pentru noi) reforme.

Însă, de bine, de rău, românii au început să se obiÅŸnuiască cu noile reguli ale jocului (alea nescrise, că pe cele consemnate în ConstituÅ£ie nu mai pun bază nici măcar judecătorii CurÅ£ii ConstituÅ£ionale) ÅŸi să aplice, la rândul lor, directiva de la PăltiniÅŸ a venerabilului Constantin Noica: „Nu vă temeÅ£i, n-au ăştia atâta putere câtă imaginaÅ£ie avem noi!”.

Suntem gata să pariem că directiva lui Noica ne va asigura, blajinilor acestei ţări, un an 2011 mai bun decât ni se planifică. AÅŸa, ca să se mai convingă ÅŸi alÅ£ii că Pământul e rotund.