Nici voievod, nici rege, nici preÅŸedinte, cel care avea să intre în documentele epocii sale ca principele Alexandru Ioan Cuza, iar în conÅŸtiinÅ£a românilor drept Cuza-Vodă, nu a fost „un om deasupra vremurilor” prin el însuÅŸi, ci prin lucrarea unei clase politice vizionare, care a înÅ£eles că nimic durabil nu se poate face fără sprijinul poporului de rând.

„Unirea naÅ£iunea a făcut-o”, avea să-i reamintească, la înscăunarea de după dubla sa alegere, din 5 ÅŸi 24 ianuarie, unul din marii arhitecÅ£i ai naÅ£iunii române, Mihail Kogălniceanu – ÅŸi, de-a lungul celor ÅŸapte ani în care a condus destinele românilor de pretutindeni, dar mai cu seamă ale celor din Principatele Unite, Cuza a înÅ£eles că el este doar păzitorul unirii ÅŸi că doar pentru acest lucru îl va judeca istoria.

Când spunem că principele Cuza a purtat de grijă românilor de pretutindeni, nu exagerăm cu nimic, Banatul (una din provinciile româneÅŸti care rămâneau, încă, în afara graniÅ£elor statului român modern rezultat din iniÅ£iativa elitelor politice de la 1859), beneficiind în mai multe rânduri de sprijinul nemijlocit al administraÅ£iei de la BucureÅŸti.

Astfel, în timpul foametei care s-a abătut asupra bănăţenilor în anul 1860, guvernul lui Cuza a cumpărat grâne în valoare de peste 3.000 de galbeni, oferindu-le gratuit locuitorilor de aici, fără deosebire de naÅ£ionalitate.

Patru ani mai târziu, o nouă secetă avea să readucă foametea în Banat (frecvenÅ£a secetelor arătând ce preÅ£ a plătit ţărănimea bănăţeană pentru canalizarea provinciei, gândită să satisfacă alte interese), iar fruntaÅŸii românilor bănăţeni, în frunte cu Andrei Mocioni, au apelat direct la BucureÅŸti, ÅŸtiind că de la Viena nu au ce aÅŸtepta.

Ajutorul acordat de Cuza-Vodă a fost, de această dată, ÅŸi mai consistent: peste 6.000 de galbeni, care au fost suficienÅ£i să asigure grânele întregului sezon în toate cele trei comitate bănăţene: CaraÅŸ, TimiÅŸ ÅŸi Torontal.

Nu este de mirare că, atunci când a trebuit să ia drumul exilului, principele Cuza a fost întâmpinat în satele ÅŸi oraÅŸele Banatului ca un adevărat binefăcător, între 5 ÅŸi 8 martie 1866 fiind găzduit ÅŸi tratat cu adevărat princiar la CoÅŸava, Lugoj ÅŸi TimiÅŸoara (unde a fost întâmpinat chiar de Petru Cremena, căpitanul suprem al oraÅŸului) de mulÅ£imi pregătite să se înroleze pentru a-l reinstaura pe tron.

Vodă Cuza, cu legendara sa oca (simbol al măsurii ÅŸi echilibrului) avea însă o înÅ£elepciune pe care, din nefericire, mai niciunul dintre ÅŸefii de stat care i-au urmat n-a dovedit-o: a acceptat să piardă ca individ, pentru ca Å£ara, în evoluÅ£ia sa istorică, să câÅŸtige. “Pe tron că-i unul astăzi mai vrednic decât mine, Cu-atât mai bine ţării, ÅŸi lui cu-atât mai bine!”, avea să-i răspundă, potrivit legendei, unui prieten rămas în Å£ară, atunci când România unită sub el avea să-l recunoască domn pe principele Carol I.

Un succesor care i-a adus cel mai mare omagiu pe care istoria putea să i-l dea: i-a continuat opera, obÅ£inând independenÅ£a ţării ÅŸi pregătind Unirea cea Mare.

Astăzi, pentru a sărbători împlinirea celor 153 de ani trecuÅ£i de la făurirea statului naÅ£ional român modern – Unirea lui Cuza, autorităţile judeÅ£ene ÅŸi municipale vor organiza tradiÅ£ionalele ceremonii omagiale la Casa Alexandru Ioan Cuza.